Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 1, Anul V, Vineri, 22 iunie 1907.
Din sumarul acestui număr: Norma de conduită a ,,Curierului Slănicului” și rostul existenței sale ca ziar al stațiunii; este creionat profilul lui C. B. Pennescu, figură extrem de populară și apreciată a Iașului și a Moldovei; deschiderea Slănicului către mai toate preferințele vizitatorilor îi crește și mai mult faima și prestigiul de care deja se bucură; se reia discuția cu privire la pretențiile multor români de a vizita stațiunile din străinătate, în detrimentul celor românești; viața și farmecul Slănicului; se anunță vizita Familiei Regale a României în stațiune; dramă pasionantă cu sfârșit nefericit în ,,Reportajul Slănicului”; sfatul unui scăpat de boală și Slănicul medical; teatru la Slănic.
Așa cum reiese și din titlul acestui episod, anul 1907 marchează cel de-al cincilea an de la apariția primului număr al primului ziar care a apărut într-o stațiune românească…
Scopul său? ,,`Curierul Slănicului Moldova` nu are alt rost al existenței lui, decât poezia bogată și uimitoare a Paradisului Moldovei și nici nu are altă normă de conduită decât a împărtăși farmecul acestei poezii celor care nu o cunosc și de a răsfrânge în lumina vorbitoare a tiparului, viața acestui Paradis în timpul celor trei luni de splendoare și de strălucire ale lui. Credincios acestei prietenii vechi – `Curierul Slănicului` intră în al 5-lea an al vieții lui – și dragostea adâncă ce îl leagă de Slănic, face ca acest ziar să făgăduiască a fi pe viitor, ceea ce a fost și în trecut: oglinda credincioasă a vieții din Slănic, în toată complexitatea ei de poezie, de petrecere, de reculegere și de farmec”.
În galeria eforilor Casei ,,Sf. Spiridon”, administratorul stațiunii, apare în acest număr și Constantin B. Pennescu (n. 1854 – d. 1928, Iași) deputat și, ulterior, senator liberal, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași între anii 1901 – 1904. A urmat studii de drept la Universitatea din Iași și a profesat ca avocat. A fost președinte al Comitetului teatral al Teatrului Național din Iași între anii 1900 – 1904 și, ulterior, director al Teatrului, între anii 1924 – 1928. La propunerea primarului C. B. Pennescu, scriitorul și istoricul N. A. Bogdan a redactat și tipărit în anul 1904, în doar patru luni, monografia ,,Orașul Iași – odinioară și astăzi” (cu prilejul sosirii în Iași a Familiei Regale), reeditată în 1913 cu titlul ,,Orașul Iași – Monografie istorică și socială ilustrată”. C.B. Pennescu s-a născut în 1854 în familia pitarului Bănică Penescu și a Sultanei Robescu, descendentă a unei vechi familii boierești din Râmnicu-Sărat. Constantin B. Pennescu a fost căsătorit cu Sofia Livaditti, nepoată a pictorului de origine dalmatină Niccolò Livaditti. Fiica lor, Elena, a fost adoptată de Adela Livaditti, sora Sofiei, și Constantin Vidrașcu, boier moldovean; Elena Pennescu-Vidrașcu este mama scriitorului Alexandru Paleologu. Sora lui C.B. Pennescu a fost căsătorită cu Gheorghe Mârzescu, ministru în mai multe guverne liberale și primar al Iașului (1914 – 1916).
Iată ce își amintește strănepotul lui C. B. Pennescu, profesorul, eseistul și diplomatul Theodor Paleologu, fiul scriitorului Alexandru Paleologu, care la rândul lui era nepotul lui C. B. Pennescu: ,,Favoriți avea și străbunicul meu, tatăl mamei lui tata, C. B. Pennescu, mare figură a Iașului de odinioară. Era ceea ce se numea pe atunci un notabil, un om inconturnabil al vieții publice: primar, prefect, deputat și senator, director al Teatrului Național din Iași, un om respectat și îndrăgit de toată lumea. Stâlp al partidului liberal, nu era însă un spirit partizan, ci un om al moderației și consensului” (https://www.facebook.com/TPaleologu).
C. B. Pennescu este descris în acest număr ca ,,o persoană care a reușit să-și asigure pentru totdeauna iubirea ieșenilor și deplina încredere a tuturor; a avut prilejul să semene în jurul său atâtea îndatoriri și servicii dezinteresate, încât nu mai este astăzi locuitor al Iașului care să nu-i poarte recunoștință și să nu admire gentilețea-i devenită proverbial, ca și blândețea-i exemplară; de aceea el are nenumărați prieteni și – lucru de notat – niciun dușman, nici măcar între adversari”. Și tot lui i se datorează în mare măsură realizarea uneia dintre cele mai importante aducţiuni de apă potabilă din ţară, construită la începutul secolului XX în judeţul Iaşi (inaugurată în 1911) și proiectată de celebrul hidrolog englez W. H. Lindley, care a lucrat la mai multe proiecte majore din Europa: „`Raportul hidrologului, înaintat primarului Al. Bădărău, în septembrie 1899, cu două variante de traseu, era primit cu rezerve, căci aducţiunea presupunea cheltuieli de peste 12 milioane lei şi unii consilieri considerau planul fantezist sau utopic pentru posibilităţile financiare`, scria istoricul Ion Mitican. După îndelungi dezbateri, în 1904, primarul C. B. Pennescu opta pentru soluţia aducţiunii de la Timişeşti, pe care o punea în lucru urmaşul său, primarul Gheorghe Lascăr. Au urmat mai multe licitaţii, câştigate în final de firma Union Baugesellschaft din Viena. `După multe eforturi, prin noiembrie l9l0, conducta de aducţiune a apei în Iaşi, lungă de aproximativ 103 km, ajungea în oraş, iar la 6 ianuarie 1911 apărea şi apa Moldovei, făcîndu-se sfinţirea. Distribuţia începea după 5 aprilie 1911`, potrivit notelor istoricului ieşean. Drumul apei de la Timişeşti la Iaşi a primit denumirea de `Conducta Regelui Carol I`, se arată în articolul ,,`Conducta Regelui Carol I`, planul catalogat `fantezist` acum un secol, dar care a revoluţionat aducţiunea de apă” și semnat de Simona Stanciu (https://adevarul.ro/stiri-locale/iasi/video-conducta-regelui-carol-i-planul-catalogat-1798251.html).
Printre prietenii lui C. B. Pennescu s-a numărat și celebrul Ion Luca Caragiale, care a poposit de mai multe ori în orașul Iași. Într-un articol de arhivă istorică am găsit o secvență dintr-o povestire a lui C. B. Pennescu despre I. L. Caragiale: ,,Totul a început în biroul directorului de atunci al Teatrului Naţional din Iaşi, domnul C. B. Pennescu, fost Prefect de Poliţie şi primar al Iaşului. Îi avea ca musafiri pe: actriţele Any Braeschi, Cornelia Popa şi actorii Aurel Ghiţescu, Bruno Braeschi şi Sandu Teleajen. Directorul începu să le povestească nostime şi adevărate întâmplări. Una dintre ele, îl avea în rol principal pe Ion Luca Caragiale, bun prieten cu C. B. Pennescu:
– Bre, mânjilor, am să vă povestesc una… tare, despre un mare dispărut, care m-a cinstit cu prietenia lui cât a trăit. Nu baliverne, de cluburi ori de cafenea, ci fapt trăit, pe care şi-l amintesc încă un număr de ieşeni din generaţia mea. E vorba de autorul `Scrisorii pierdute` şi de faimoasele chefuri pe care le trăgea uneori la Iaşi, când venea să-şi vadă prietenii între 1886 şi 1900. Pe lângă legăturile vechi – colaborarea la `Convorbiri literare`, cu participarea la şedinţele `Junimii` împreună cu prietenii mai noi din redacţiile ziarelor ieşene, – îl atrăgeau către Iaşi succesele pieselor `O noapte furtunoasă` şi `O scrisoare pierdută`, jucate respectiv cu succesul de care v-am vorbit, ca deschidere a stagiunilor 1883 – 1884 şi 1884 – 1885, piese care n-au lipsit din repertoriu niciunei stagiuni. Astfel, teatrul şi uneori conferinţele ce le ţinea în Iaşi erau simplu pretext, mai mult îl atrăgea Iaşul cu vinurile sale bune şi prietenii”… Continuarea hazoasei povestiri, în articolul lui Corneliu Carp ,,Aventurile savuroase ale lui Caragiale în Iașul de altădată”, la https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/aventurile-savuroase-ale-lui-caragiale-in-iasul-de-altadata–103552.html.
Pe pagina ,,Bibliografia Națională Retrospectivă” a Bibliotecii Academiei Române am mai descoperit un document istoric, în care este menționat C. B. Pennescu, respectiv ,,A 150-a aniversare de la Înfiinţarea aşezămintelor Sf. Spiridon 1757 – 1907. Dare de seamă făcută de domnul Efor C. B. Pennescu în ziua de 12 Decembrie 1907. Iaşi (Tip. Dacia, Iliescu, Grossu & Comp. 1907. (24,5 x 17). 35 p. (Epitropia Casei Sf. Spiridon) (II 9075)”. (https://biblacad.ro/bnr/brmautori.php?aut=p&page=680&&limit=40).
În articolul ,,Deschiderea Slănicului” sunt prezentate o serie de avantaje și dezavantaje ale stațiunii, primele referindu-se la renumele apelor minerale, la condițiile de tratament, de cazare și agrement pe care le oferă Băile Slănic, iar celelalte, la sezonalitatea redusă și poziționarea geografică și clima mai puțin favorabile ca în alte stațiuni europene, exemplul dat fiind stațiunea Karlovy Vary (în germană Karlsbad, „Băile lui Carol”): ,,Sunt puține excepții la această regulă încă păstrată (cea a sezonului de vară, de doar trei luni pe an, n. a.) și din fericire pentru lumea suferindă, Slănicul Moldovei este între puținele care fac excepție. Într-adevăr, Slănicul nu este numai admirabila stațiune balneară renumită prin apele alcaline fără pereche în țară – la drept vorbind este unica din acest punct de vedere – dar el este înzestrat de natură cu o adevărată risipă de calități atrăgătoare. Hidroterapia, mai mult ca excelentă, cheamă aici pe nenumărații clienți ai bolii atât de moderne numită neurastenie. Pentru dânșii apa nu este totul. Ei vin să găsească farmecul unei șederi atât de plăcute, mulțumirea celor mai variate distracții. Iar în orele necsare odihnii au repaosul în tovărășia cu adevărat mângâietoare a codrilor seculari și a izvoarelor limpezi, cu necontenitul susur dulce al undelor pe care le îngână tremurul frunzelor. De aceea, în comparație cu alte stațiuni balneare, Slănicul din Moldova ne oferă priveliștea rară de a fi populat în toate cele trei luni de vară, drept pentru care și-a dobândit reputația și faima de care se bucură, prestigiul de a fi prima între toate stațiunile climaterice și balneare ale țării. Anul acesta, adăugând încă o pagină la glorioasa scară de îmbunătățiri și de succese la cartea voluminoasă în ani a Slănicului, va întări încă o dată aureola de Suveran nedisputat și neîntrecut”.
În articolul ,,Din firea noastră”, de la rubrica ,,Păreri din Slănic”, autorul (probabil redacția) critică faptul că românii sunt foarte pretențioși și că, de regulă, cer prea mult și oferă în schimb, mult prea puțin: ,,Nu ne ducem în cutare stațiune balneară din țară fiindcă am auzit că e scump traiul, dar cheltuim mii de lei, pentru ca să ne întoarcem în schimb, bolnavi de stomac, din pricina mâncărurilor din străinătate. Părem supărați că ni se dă o cură serioasă, pe care o considerăm imposibilă, grea de urmat, dar nici nu scrâșnim de pildă la Vichy, unde suntem siliți să mâncăm mâncăruri de morcovi, și numai de morcovi. Nu găsim că e rău și nici măcar că e plictisitor să stai toată ziua cu mâna în pungă în străinătate, dar devenim posaci și ne târguim până la un ban, când e vorba să-i lăsăm în țară. Și apoi, ca o culme, tot noi exclamăm cu o adorabilă naivitate: `cum vrei să fie progres, când stațiunile noastre balneare sunt date uitării, când banii noștri se duc peste hotare!…`”
,,Viața și farmecul Slănicului” este titlul articolului în care ne este descrisă stațiunea, cu principalele sale puncte de atracție: Hotel ,,Cehan Racoviță Voievod” (un fel de hotel ,,Bulevard” al Capitalei), Cazinoul Regal, Hotel ,,Puff”, Hotel ,,Cerbu” (sediul Administrației și inima Slănicului), Izvoarele minerale și Salonul de cură, Hotel ,,Zimbru”, Hotel ,,Nemira”, Stabilimentul de hidroterapie, Platoul ,,La trei fagi” (cu terenul de tenis de câmp), Cascada Slănicului (la câțiva metri de frontieră, cu un chioșc de consumații și vreo 20 de mese de brad, acoperite cu fețe de mese albe și curate): ,,`Alfa și Omega` Slănicului ar fi prin urmare hotelul Racoviță și Cascada, iar între amândouă, distanța poate să atingă 2, dacă nu, chiar 3 kilometri.
Se mai arată că toate hotelurile sunt ale Epitropiei de la Iași și că vizitatorii se mai pot găzdui în cele vreo 20 de vile particulare, iar curățenia și cuviința personalului sunt peste tot exemplare:
,,La Slănic faci cură de aer, faci cură de ape revoluționare, faci cură de hidroterapie, faci cură de plimbare, o sumă de cure ce izbutesc, înainte de orice, să-ți stimuleze pofta de mâncare. Și se mănâncă cu abundență, de la 2, 50 până la 7, 00 lei pe zi”.
Redacția ziarului este în măsură să dea și o veste bună, de ultimă oră: ,,A. S. R. Principele Ferdinand, împreună cu grațioasa Principesă Maria și Auguștii lor copii, vor vizita, în cursul actualului sezon de băi, minunatul nostru Slănic. Cinstea ce se face localității noastre prin vizita întregii Familii Princiare, se explică atât prin faima de care se bucură Slănicul, acest Paradis al Moldovei, cât și prin dragostea pe care o poartă iubita Familie Princiară pentru tot ce-i frumos și tot ce-i românesc”.
La rubrica ,,Reportajul Slănicului” este redată ,,Nenorocirea a doi îndrăgostiți”, o dramă familială pasionantă, care a tulburat tihna a două familii, una din Iași și alta din județul Tutova.
Pe când se afla la Slănic, în tovărășia unchiului și mătușii sale, dra I. B. din Iași (absolventă de liceu și nepoată de medic), îl întâlnește pe tânărul CI. N., fiul unui mic proprietar din județul Tutova și student al Facultății de Științe: ,,O fatalitate oarbă și neînțeleasă făcu ca cele două priviri o dată întâlnite, să-și jure în taină dragoste și neuitare veșnică. Cât timp au stat la Slănic, nici n-au făcut cunoștință `oficial`. Erau însă mai mult decât… cunoscuți”. Reîntorși acasă, după minunatul sejur de la Slănic, cei doi tineri ,,prinși în mrejele unui amor învăpăiat și fără margini continuară dragostea prin scrisori”. Cert este că tânăra îndrăgostită nu primește încuviințarea familiei sale, care visa la o cu totul altă partidă. Și uite-așa, azi o deziluzie, mâine o deznădejde și ,,sufletul tinerei copile mistuit de durere și de focul dorului neîmplinit începu să se ofilească, astfel că nimeni nu o mai putea mulțumi, nimeni nu o mai putea mângâia”. A petrecut așa toată iarna și în primăvara, primele simptome ale unei necruțătoare boli pe atunci, ftizia (adică tuberculoza) începură a se manifesta. Tristețea și gândurile negre care nui-i dădeau pace i-au accentuat și mai mult suferința: ,,Slăbea necontenit și întunericul tristeții începu să se lase pe seninul unei figuri ce părea țesută din lumina razelor de lună”. Tânărul tutovean reuși în cele din urmă să aibă o scurtă întevedere cu mult dorita lui iubită. După circa cinci săptămâni de la întâlnirea dintre cei doi, tânăra I. B., care se ducea în fiecare seară la masă, la bunica ei din Iași, dusă a rămas… După cercetările întreprinse la solicitarea rudelor s-a constatat că cei doi tineri au trăit într-un sat din apropierea Bârladului. Și autorul relatează: ,,O stranie întâmplare mă făcu să-i zăresc în gară la Târgu-Ocna, de unde, pe cât am putut afla, urmau să ia drumul spre Moinești. Dra I. B. mi-a făcut însă o impresie penibilă. Ftizia (tuberculoza) a mers cu pași gigantic și poate acestea sunt ultimele clipe, ale unei iubiri fără de noroc. Sunt adevărate tragedii care se petrec, în taina surdă a unei intimități ascunse și pe care, cea mai învăpăiată mână de romancier nu le-ar putea închega. Idila celor doi îndrăgostiți rămâne o pagină plină de fericirea visului izbândit și de durerea fatalității a două suflete fără noroc”. Trist, nu-i așa?
Foarte interesant și optimist este și articolul ,,Sfatul unui neurastenic”, despre un pacient scăpat doar în două săptămâni de o boală care îl chinuia mai ales nopțile (neurastenia), când nu putea dormi din cauza halucinațiilor auditive și vizuale care îl bântuiau: ,,Acum îmi vine să zbor și să râd toată ziua. Am devenit un altul. Legenda Păsării Phoenix, care a renăscut din propria-i cenușă se repetă sub o altă formă, cu mine însumi. Și toate acestea le făcu aerul și hidroterapia, preumblările, varietatea oamenilor și a lucrurilor, Slănicul într-un cuvânt! Pricepi de ce nu-ți pot recomanda decât Slănicul din Moldova. Sunt de altfel convins, că nu vei avea nimic a regreta, urmând povața aceasta”. Și ca o continuare, la rubrica ,,Slănicul Medical” se vorbește despre ,,Clima Slănicului”, care e propice pentru orice fel de tratament, datorită aerului său curat, moderat de uscat și a climei sale, una temperată: ,,Clima de aici e dulce, diminețile și serile atmosfera este proaspătă: după ploaie aerul devine mai răcoros; nopțile sunt cam reci, deși de cele mai multe ori sunt într-adevăr poetice, prin răsfrângerea lină a luminii de lună contrastând cu întunecimile posomorâte ale munților gigantici. Zilele în general sunt vesele și uneori foarte călduroase: iarna ține cam mult și este bogată în omăt. Primăvara e scurtă și variabilă, iar toamna e superbă”.
În privința petrecerii timpului în stațiune, ,,surprize și distracții neașteptate se rezervă anul acesta, vizitatorilor Slănicului”. Se amintește, bineînțeles, de stagiunea teatrală, una care îl are în conducere, pe lângă artistul societar al Teatrului Național din Iași, dl Constantin Ionescu, și pe unul dintre cei mai talentați și distinși actori ai momentului, Petre Liciu. Despre acesta din urmă am făcut mențiunea în episodul nr. 24, în care am amintit de acesta, ca fiu al magistratului Gheorghe Liciu, figură emblematică a justiției de atunci, unul dintre cei mai înfocați admiratori ai Slănicului, prezent în stațiune, nu mai puțin de 25 de veri la rând! Din păcate, fiul său, actorul Petre Liciu avea să treacă la cele veșnice, în plină glorie, la doar 41 de ani, în urma unor complicații ale bolii renale de care suferea (probabil o insuficiență renală gravă). Așa cum am prezentat în acel episod, povestea vieții acestui mare actor poate fi citită în Ziarul de Vrancea, la https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/76865-povestea-artistului-focsanean-care-si-a-dat-viata-pentru-scena.html#!.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Sursa foto din acest episod: BCU Iași, Colecția ing. Mihai Ceucă.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 3, Anul IV, Vineri, 7 iulie 1906, ultima parte, care încheie și anul 1906 (din colecția existentă).
Descoperire
Aș fi trecut la prezentarea ediției din anul 1907 a Curierului, dacă nu mi-ar fi atras atenția o însemnare de pe prima pagină a numărului de față: ,,Lui Gheorghe Sion – proprietar de vilă – Loco”.
Auzisem câte ceva despre familia Sion și despre vila care a existat cu acest nume în stațiune.
La un moment dat a existat și o confuzie de nume, întrucât, la o primă căutare online și nu numai (din cauză că nu se face o anumită diferențiere când există două persoane cu același nume și prenume, cum ar fi, de exemplu, după numele purat în familie), ne apare dramaturgul, poetul, traducătorul și militantul pașoptist Gheorghe Sion (1822 – 1892, membru titular al Academiei Române.
Deși, până la urmă, grație Bibliotecii Centrale Univesitare din Cluj (BCU ) și portalului orașului Târgu-Ocna (cu informații preluate din monografiile și enciclopediile locului), l-am identificat și pe celălalt Gheorghe Sion (1855 – 1944, zis și Iorgu, iată, așa cum era numit în familie), magistrat, cărturar, colecționar de carte veche și obiecte de artă, dar și mare filantrop, în fapt, nepotul celuilalt Gheorghe Sion.
Colecția specială, exponatul lunii și vila de la Slănic-Moldova, însemne în timp ale cărturarului, colecționarului și filantropului Gheorghe Sion (Iorgu)
Acest Iorgu Sion (ca să-l diferențiez de unchiul său), așa cum apare și din notița din ziar, era proprietar de vilă la Slănic-Moldova, dar legătura cu stațiunea este și mai bine scoasă în relief tot de BCU Cluj, căreia Iorgu Sion i-a donat cea mai mare parte a impresionantei sale colecții.
Și… surpriză! Exponatul lunii august 2022 al secției ,,Colecții speciale” din cadrul BCU Cluj a fost albumul intitulat ,,Amintiri. Vila Sion”, care reprezintă cartea de oaspeți a casei de vacanță pe care Iorgu Sion o deținea la Slănic-Moldova, lucrare care a făcut parte din ,,Donația Gheorghe Sion”, subiectul expoziției ce a putut fi vizitată în această secție în lunile iunie – iulie 2022.
,,De staţiunea de la Slănic, Gheorghe Sion era legat afectiv întrucât acolo şi-a petrecut vacanţele în anii liceului, în casa lui Nastasache Mihail, cumnatul poetului Sion (și unchiul serdarului Mihalache Spiridon, cel care a descoperit primul izvor mineral la Slănic-Moldova, în 1801, n. a.). La maturitate a ajuns să deţină acolo câteva proprietăţi. Vila `Sion`, o clădire cu trei etaje şi şaizeci de camere, a fost construită în timpul vieţii sale, între fotografiile donate Bibliotecii noastre existând câteva imagini din perioada în care şantierul era în desfăşurare. În octombrie 1935, proprietatea a fost donată Facultăţii de Drept din Iaşi, pentru ca din uzufruct să se formeze un fond de ajutorare a studenţilor merituoşi, dar fără posibilităţi financiare. La momentul respectiv, vila valora între 4 şi 5 milioane de lei. Volumul cuprinde însemnări redactate de cei pe care Sion i-a găzduit în vila sa, dar şi câteva fotografii şi desene, din perioada 1900 – 1918. Dacă multe dintre acestea adresează mulţumiri, laudă frumuseţea locurilor şi ospitalitatea proprietarului, numeroase sunt şi mesajele cu caracter politic, evocând în general sentimentul naţional. În timpul Primului Război Mondial, Gheorghe Sion pare a fi pus vila sa la dispoziţia armatei române, astfel că din perioada 1916 – 1918 se regăsesc diverse însemnări semnate de ofiţeri români şi chiar de membrii ai misiunii militare franceze, precum generalul A. Ungerer. Din aceeaşi perioadă datează şi un desen intitulat `Amintire din răsboiu`, înfăţişând un portret caricaturizat al lui Gheorghe Sion `când era administrator de spital în timpul răsboiului`. După donaţia făcută BCU Cluj, albumul a devenit carte de oaspeţi pentru Sala Sion. Astfel, în a doua parte, cuprinde însemnări de după 1926, aici semnând cei care au vizitat biblioteca şi în special colecţia marelui donator. Deopotrivă, sunt lipite câteva file dactilografiate care enumeră vizitatorii cei mai de seamă, aşa cum au fost Regina Maria şi Regele Carol al II-lea. Albumul are o însemnătate aparte pentru Bibliotecă, păstrând amintirea unor momente de sărbătoare şi a unor întâlniri deosebite. În egală măsură, acesta demonstrează puternicul ataşament al donatorului faţă de instituţia căreia i-a încredinţat valorile lui cele mai de preţ. Transferând sălii care găzduieşte donaţia cartea de oaspeţi a vilei sale, Gheorghe Sion sugera că biblioteca a devenit a doua sa casă”, se arată pe site-ul bibliotecii clujene, la https://www.bcucluj.ro/ro/noutati/colec%C8%9Bii-speciale-15.
Donația „Gheorghe Sion” (1922), un remarcabil tezaur istoric și cultural aflat la Cluj-Napoca
,,Una dintre cele mai generoase donații, oferite cu spirit patriotic Universității clujene, a fost cea a marelui colecționar moldovean, Gheorghe Sion (Iorgu), care a continuat interesul pentru colecții de la bunicul său, spătarul Antohi Sion. În Anuarul Universității din anul 1921 – 1922 se preciza cu entuziasm faptul că cea mai valoroasă achizițiune făcută de Biblioteca universitară a fost incontestabil `Colecțiunea Gh. Sion`, o colecție de o valoare nepreţuită pentru Biblioteca din Cluj, pentru care Universitatea ţine să aducă în public mulţumirile sale Dlui G. Sion, asigurându-l că numele său va fi pururi cinstit în Universitatea noastră. Domnia sa n’ar fi putut găsi un loc mai bun pentru a valorifica munca şi cheltuiala sa şi a părinţilor săi de cât Biblioteca din Cluj, care are aşa de mare nevoie de documente româneşti`. După Marea Unire, mai precis în anul 1922, înţelegând necesităţile Universităţii clujene, lipsită de material românesc, Gh. Sion s-a oferit să doneze acesteia colecţia, cu multe piese deosebit de preţioase, rare şi chiar unice, cumpărate din banii proprii. Beneficiara donației a fost Biblioteca Centrală Universitară. Dania bătrânului boier moldovean stârneşte un val de entuziasm între clujeni. Consiliul oraşului i-a conferit, în anul 1922, diploma de ,,Cetăţean de Onoare al Clujului”, iar mai târziu, numele pieţii din faţa Bibliotecii Universitare a devenit, o vreme, Gheorghe Sion. Din cele aproape 4. 500 de cărţi şi reviste din colecţia Gh. Sion, 205 reprezintă cărţi vechi româneşti, unele de o valoare neobișnuită, altele constituind, poate cea mai completă bibliotecă referitoare la călătorii străini în ţările româneşti. Bogata colecție donată de Sion mai cuprindea desene originale, manuscrise şi documente vechi, între care două provenind de la Ştefan cel Mare, precum şi foarte multe hărţi, cu multe piese rare. Cea mai preţioasă colecţie este cea a stampelor şi desenelor, în număr de peste 2. 000. Dintre ele, merită o menţiune deosebită cele 29 desene originale ale lui Bouquet, Raffet, Valerie şi desenele lui George Asachi. Alături de stampe (autori englezi de sec. XIX), au fost donate de Sion un mare număr de fotografii ale personalităţilor româneşti din secolul XIX și primele decenii ale secolului XX. Donația Gh. Sion a cuprins şi câteva frumoase tablouri în ulei, dintre care mai importante sunt două picturi ale marelui pictor Nicolae Grigorescu, picturi ale lui Leca și ale unor pictori francezi. Întrucât Clujul era cu totul lipsit de o colecţie de numismatică românească, poetul Sion a umplut această lacună în modul cel mai fericit: colecţia donată Universităţii fiind compusă din peste 1. 500 piese. Colecția numismatică este cea mai bogată, după aceea a Academiei Române, deoarece cuprindea o serie de piese rare sau chiar unice; de exemplu, două piese de monedă din timpul Băncii Moldovei, dar și privitoare la Silezia, cetatea Elbruck (Prusia), Polonia, Riga, Suedia, aproape întreaga colecţie de monede, bătută sub Regele Carol I). Această colecţie a fost completată de alta, compusă din medalii numeroase medalii din timpul lui Mihai Sturza, Cuza Vodă şi Carol I și mărci poştale româneşti, începând de la cele mai vechi, din epoca lui Alexandru Ioan Cuza, cât și din timpul domnitorului Grigore Ghica.
Ghe. Sion şi-a convins fiul (mort în 1937), să doneze Unversităţii clujene efecte de stat în valoare de 897. 760 lei, sumă care s-a constituit într-un un fond special. Din venitul acestui fond, în conformitate cu dorința donatorului, Biblioteca Universităţii urma să-şi cumpere şi să integreze cărţile române şi străine, cu referinţe la istoria naţională română. Tot din acest fond urmau să fie ajutați cei care se dedicau cercetării istoriei neamului, care doreau să facă publicaţiuni cu extrase din biblioteca clujeană din sala `Ghe. Sion`. De altfel, Sion însuși a frecventat zilnic, până la adânci bătrâneţe, Biblioteca Universităţii, mai ales sala ce-i poartă numele şi în care se păstrează colecţia donată, gata să servească cu lămuriri pe toți cei care-i cereau informaţii asupra cercetărilor din domeniul istoriei românilor sau a pieselor din donaţia sa”. (Articolul ,,Donații, fonduri și fundații la Universitatea din Cluj (1919 – 1945)”, de Mihai T. Nicoară (conform https://fundraising.centre.ubbcluj.ro/donatori-ubb/).
Gheorghe Sion (Iorgu) – Biografie
Sion, Gheorghe (zis și Iorgu, n. 18 sept. 1855, Odobești – m. 1944, Cluj). Magistrat de formație. Colecționar de carte veche și obiecte de artă, filantrop.
Între anii 1922 – 1923 a donat Bibliotecii Universităţii ,,Regele Ferdinand” (Cluj cea mai însemnată parte a colecţiei sale, cuprinzând 4. 500 de cărţi, 2. 000 de stampe, câteva sute de fotografii, 200 de hărţi, monede, precum şi numeroase cărţi poştale.
Provine dintr-o familie veche moldovenească. Mama sa, Elena Bontaș, una dintre cele mai distinse şi influente femei din societatea timpului, s-a ocupat cu grijă de educația sa, alegând pentru fiul ei cele mai bune școli. În 1869, Iorgu – cum era numit în familie – se înscrie la Institutului Academic din Iași, unde va trece, în 1874, bacalaureatul. Mama şi unchiul său, poetul Gheorghe Sion, membru al Academiei Române, şi-au dorit foarte mult ca Iorgu să urmeze cursurile unei facultăţi din Bucureşti, dar el va decide să-şi finalizeze studiile la Paris, părăsind țara în toamna anului 1874. La plecare, tânărul Sion avea asupra sa scrisori de recomandare ce i-au permis să frecventeze cele mai influente cercuri româno-franceze de la Paris. Una dintre scrisori provenea chiar de la cunoscutul om politic Costache Negri care, datorită relației apropiate cu familia Cuza, i-a deschis tânărului student casa Doamnei Elenei Cuza, asigurându-i un contact prețios cu distinsa societate românească din Paris. Astfel, la recomandările şi sub îndrumarea secretarului Doamnei Elena şi ale lui Baligot de Beynen, fostul secretar al domnitorului, precum şi ale unchiului său, Vasile Alecsandri, Iorgu a reuşit să cunoască importanți dascăli și oameni de cultură care i-au călăuzit drumul spre învăţătură şi cunoaștere. Gheorghe Sion a fost un student foarte apreciat și, învățând foarte repede limba franceză, a reuşit să-şi impresioneze profesorii cu mintea sa sclipitoare. În perioada 1876 – 1877, a înfiinţat la Paris `Societatea Română`, o asociație culturală pentru românii de la Paris. A fost ales preşedinte al acestei organizaţii, ca semn al admiraţiei şi respectului de care se bucura în rândul elitei culturale româneşti din capitala Franței. De la Paris s-a întors cu o solidă pregătire juridică, fapt care i-a permis să intre în magistratură și să urce foarte repede treptele ierarhiei judecătorești.
Mai întâi, a funcționat în București, dar s-a declarat nemulțumit de mediul sufocant al capitalei, cerând să fie transferat mai aproape de meleagurile sale natale. La scurt timp, după plecarea din București, este numit, în data de 21 aprilie 1879, președinte al Tribunalului din Piatra Neamț. Ascensiunea profesională a continuat, astfel încât, în martie 1880, a fost numit prim-procuror la Tribunalul din Iași, iar trei ani mai târziu a devenit procuror la Curtea de Apel din același oraș. Spre bătrâneţe, simţindu-se chemat de meleagurile sale natale, s-a stabilit la moşia din Brăteşti, judeţul Bacău, unde a adunat cu mult drag tot ce i-a amintit de trecutul familiei sale şi al tuturor românilor. Întreaga activitate publicistică a lui Gheorghe Sion se bazează pe o vastă cunoaștere a istoriei și literaturii românești vechi, dar și pe studii de drept și jurisprudență.
În toate călătoriile sale din țară și străinătate, Gheorghe Sion a căutat și a izbutit să colecționeze un imens și neprețuit tezaur istoric, compus din cărți vechi, manuscrise, documente, stampe, fotografii, tablouri, hărți, monezi, reviste și multe alte obiecte de colecție. Universitatea din Iași își dorea foarte mult să intre în posesia acestor comori, directorul Bibliotecii Centrale din Iași, profesorul George Pascu, sugerându-i lui Gheorghe Sion ideea de a dona frumoasa sa colecție bibliotecii fostei capitale a Moldovei. În ciuda acestei presiuni, dar și nemulțumit de felul în care erau administrate și organizate instituțiile de cultură din zona Moldovei, Gheorghe Sion va decide să facă o vizită de recunoaștere în Ardeal, la Cluj, pentru a se interesa personal de felul în care era condusă și organizată Biblioteca Universității „Regele Ferdinand”. A observat, cu mare surprindere, dar și satisfacție, faptul că era foarte bine administrată de către specialiști și oameni inimoși, dar, abia înființată pentru a sluji învățământul românesc din Cluj, ducea încă lipsă de carte românească. Mulțumit de ceea ce a văzut, Gheorghe Sion a decis ca, în 1922, comorile sale să ia drumul Clujului, unde, spre marea bucurie a intelectualilor ardeleni, în doar câteva luni au fost toate inventariate și puse la dispoziția lor. Clujul l-a răsplătit pe acest mare om, numindu-l cetățean de onoare al orașului și l-a primit foarte repede în cercurile sale intelectuale.
Datorită faptului că și-a iubit mult și meleagurile natale, fiind un om cu frică și iubire față de Dumnezeu, a donat, în octombrie 1935, vila din Slănicul Moldovei Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. Restul averii sale a fost donat Episcopiilor din Cluj și Iași.
Gheorghe Sion și-a petrecut ultimii ani din viață la Cluj, locul unde se găsea prețioasa sa comoară și marele tezaur, pentru sporirea căruia a lucrat întreaga viață. S-a stins în 1944, fiind înmormântat aproape de familia sa, în staţiunea turistică Târgu-Ocna. Până în prezent, toți cei ce vizitează Biserica de la Mănăstirea Măgura Ocnei, care poartă hramul „Înălțarea Domnului”, pot vedea în apropierea altarului, în exterior, cavoul ilustrului cărturar.
Magistrat, filantrop. Fiul lui Ionică Sion, proprietarul moşiei Brăteşti. Tatăl său se înrudea cu pitarul Dumitrache Cozoni. A făcut studii de drept la Paris.
A ocupat diferite funcţii publice: procuror de Neamţ, procuror la Curtea de Apel din Iaşi, prefect al judeţului Râmnicu Sărat etc. La Târgu-Ocna a avut mai multe case şi s-a implicat în rezolvarea unor probleme ale comunităţii locale. L-a sfătuit pe primarul Dumitru Metaxa să cumpere băile „Nastasache” pentru oraş. În lungul proces dintre stat şi urmaşii vechilor rufetaşi ai ocnelor, care a durat 15 ani, a apelat la N. Fleva, ministrul Domeniilor, şi la istoricul Gh. Ghibănescu, deputat de Huşi. Prin Legea ,,Fleva”, din 1900, urmaşii vechilor rufetaşi rămâneau proprietari pe locurile stăpânite.
Sion a fost un pasionat colecţionar de documente vechi, monede, tablouri etc. După Primul Război Mondial, în 1922, face o mare donaţie Universităţii din Cluj: circa 3.0 00 de cărţi vechi, câteva sute de documente vechi, 2. 000 de stampe, tablouri, 1. 500 de monede, mobilier şi un fond special în lei din partea fiului său Gheorghe Gh. Sion. Alte donaţii le face Episcopiei ortodoxe din Cluj, Facultăţii de Drept din Iaşi, Bisericii din Odobeşti-Bacău, Seminarului Pedagogic al Universităţii din Cluj ş.a. Şi oraşul Târgu Ocna se bucură de generozitatea sa. Aici, el donează Bisericii „Precista” o stofă de mătase roşie adusă de la Paris, primăriei două tablouri în ulei (C. Negri şi Gheorghe Metaxa), Şcolii Nr. 1 de Băieţi „Grigore Ghica” mai multe tablouri istorice, internatului şcolii profesionale de fete o casă, Schitului `Măgura Ocnei`, unde se află cavoul familiei, 14 ha de pământ, bani pentru a ridica o clopotniţă, veşminte pentru preot etc. Iorgu Sion, nepotul vornicului Antohi Sion şi al vărului poetului G. Sion, şi-a legat numele său şi al familiei Sioneştilor de instituţii care aveau menirea de a păstra credinţa strămoşească şi sentimentul naţional. Este înmormântat în cavoul familiei, aflat în incinta Mănăstirii ,,Măgura Ocnei” (conform https://www.targuocna-portal.ro/personalitati/gheorghe-sion-magistrat-filantrop-targocnean).
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Sursa foto din acest episod: Colecția specială Ghe. Sion – BCU Cluj și Colecția ing. Mihai Ceucă.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 3, Anul IV, Vineri, 7 iulie 1906, continuare din episodul trecut.
Iată că și acest ziar aduce în prim plan, chiar cu titlu de avertisment adresat celor naivi sau prea plini de averile de care dispun, un mare caz de furt anchetat la Iași și finalizat la Slănic-Moldova, o stațiune, care deși atât de frumoasă și de liniștită, pare a nu fi lipsită nici ea, de întâmplări senzaționale.
Una dintre acestea este prezentată pe larg în acest număr al Curierului, în articolul intitulat ,,Descoperirea unui furt de 35. 000 lei, la Slănic-Moldova”. Într-adevăr, suma nu este una prea obișnuită pentru acele timpuri, iar păgubiții sunt nume sonore ale mondenității ieșene. Dar despre ce este vorba?
Cu vreo doi ani în urmă (1904), moare la Iași, Grigore Kogălniceanu, nepot de soră al lui Mihail Kogălniceanu, mare proprietar și fost șef al conservatorilor ieșeni. Acesta era era caracterizat de Nicolae Leon în volumul ,,Note și amintiri” (1933), ca fiind ,,un monument de înfumurare” și că ,,cel mai mare merit al lui era numele care-l purta” (cf. https://deieri-deazi.blogspot.com/2013/12/senzational-in-iasul-interbelic-crima.html). Nu mai departe, soția lui, Adela, era cunoscută ca ,,o extravagantă şi multimilionară prinţesă din Moldova sfârşitului de secol XIX”, căreia îi plăcea să se dea în stambă în înalta societate a Iașului și să dețină cât mai multe bogății, în special aur, bijuterii și pietre prețioase, în care a și investit sume enorme de-a lungul anilor, prin vânzarea unor moșii din proprietatea deținută ca urmare a moștenirii directe (fie de la părinți, fie de la soțul său, decedat în 1904).
Dar să continuăm povestea acestui caz celebru, așa cum ne-o prezintă ziarul, conform anchetei poliției…
Deci, în ziua morții lui Grigore Kogălniceanu, unul dintre servitorii casei, numit Ioan Borănescu, a sustras din averea defunctului (nu se știe prin ce modus operandi), suma de 3. 500 lei: ,,Cu toate cercetările poliției, mult timp nu s-a putut afla autorul hoției. Într-una din zile însă, după o minuțioasă urmărire de 9 luni, subcomisarul poliției de siguranță din Iași, dl G. Uță, reușește să dovedească faptul că Borănescu este tâlharul și că el a comis fapta, în complicitate cu alții”. După descinderea făcută la domiciliul hoțului s-a găsit ascunsă, după o lespede de piatră, frumoasa sumă de 8. 500 lei. Prins cu ocaua mică, Borănescu neagă faptul că ar fi avut complici și se declară nevinovat, dar nu convinge, așă că pe lângă confiscarea celor 8. 500 de lei este condamnat și la un an de închisoare, bineînțeles, cu executare.
Însă, subcomisarul Uță nu se mulțumește cu arestarea lui Borănescu, ci își continuă cu perseverență cercetările. Și doar după câteva zile, în urma unor noi indicii descoperite, agentul poliției a ajuns la concluzia că tânărul Oprea Călinescu, originar din Iași și actualmente antreprenorul bufetului de la Cascada din Slănic (deschis la începutul sezonului) nu ar fi deloc străin de furtul lui Borănescu. Agentul Uță nu pierde vremea și după ce obține delegația și mandatul de percheziție de la Parchetul de pe lângă Tribunalul din Iași pleacă spre Târgu-Ocna, iar de acolo, cu trăsura până la Slănic-Moldova. După ce ajunge aici se pune imediat în legătură cu autoritățile locale și apoi, fără ca cineva să afle de veste, descinde la bufetul cascadei, unde procedează la interogarea și percheziționarea suspecților, printre aceștia aflându-se și antreprenoarea Matilda, soția lui Oprea Călinescu. Nu mică le fu mirarea tuturor celor prezenți, când subcomisarul Uță, ,,cercetând o turnură de la o rochie a Matildei a scos de sub căptușeală, o mulțime de hârtii de bancă de câte 100 de lei și altele de 20 de lei, adică în total, 1. 500 lei”. Banii sunt confiscați pe loc și se întocmește și un proces-verbal de constatare, astfel că indiciile potrivit cărora Oprea și Matilda Călinescu ar fi complicii lui Ioan Borănescu la furtul celor 35.000 de lei, de la defunctul G. Kogălniceanu, se adeveresc pe deplin. Cei doi inculpați sunt conduși la primăria localității unde sunt reținuți, după care, subcomisarul Uță cere Parchetului din Bacău un mandat pentru arestarea ambilor și transportarea lor la Iași.
Alte amănunte pe care le prezintă ziarului la închiderea ediției arată că ,,din cercetările făcute până acum reiese clar că Oprea Călinescu l-a găzduit pe Borănescu, imediat după săvârșirea hoției și că, același Oprea a fost în serviciul regretatului G. Kogălniceanu”.
Însă povestea tragică a familiei G. Kogălniceanu, după moartea timpurie a lui Grigore și furtul săvârșit din averea sa, avea să se închieie, din păcate, peste 16 ani, cu moartea fulgerătoare a soție sale, Adela, asasinată de hoți în propria-i casă (în noaptea de 23 noiembrie 1920), tocmai din cauza pasiunii sale nebune pentru aur, pietre scumpe și bijuterii.
Să fie oare vorba de blestemul bogăției și al lăcomiei fără de margini?
P. S. Despre tumultoasa viață și tragica moarte a Adelei Kogălniceanu puteți citi pe site-ul revistei ,,Historia”, la https://historia.ro/sectiune/general/blestemul-diamantelor-o-loveste-mortal-pe-printesa-580194.html.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto Adela Kogălniceanu (A1 și A2): Blogspot-ul ,,De ieri și de azi”.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)

 

 

   

 

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Din colecția ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova”, există doar două numere pe anul 1906.
În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 3, Anul IV, Vineri, 7 iulie 1906.
Din sumarul acestui număr, foarte bogat și interesant: Aproape că nu există număr al ziarului, în care să nu fie promovată stațiunea Slănic-Moldova, cu același îndemn de a o vizita și de a renunța la banii risipiți în străinătate, când ai atâtea daruri naturale și tămăduitoare în țară; boierul Ștefan Negruzzi, unul dintre cei mai valoroși horticultori ai noștri și proprietar al moșiei Averești, la rubrica ,,Galeria Epitropilor”; apare pentru prima oară modul în care se aplică hidroterapia în stațiune; plimbare la Cascada Slănicului, în apropierea căreia este ridicat primul bufet; afluența tot mai mare a vizitatorilor cere construirea de noi hoteluri și vile în stațiune; se reface infrastructura rutieră între Slănic și Târgu-Ocna; metoda prin care poți scăpa de durerile de cap pe care le poate produce uneori apa Izvorului Nr. 3 și alte știri din viața stațiunii; celebru magistrat, sărbătorit pentru cel de-al 25-lea an consecutiv petrecut pe timpul sezonului, la Slănic; descoperirea unui furt de 35. 000 de lei, la Slănic-Moldova, cu ramificații la nivel înalt (în episodul viitor, întrucât povestea este ceva mai lungă și spumantă, așa că merită o abordare separată).
,,Slănicul și boala străinismului” este editorialul acestui număr (probabil, cu același semnatar, M. Miereanu, redactorul-șef al ziarului), cu rol de promotor al imaginii stațiunii, plin de un adânc sentiment patriotic, așa cum de puține ori mai poți vedea ceva similar în zilele noastre, în presa noastră: ,,Frumusețea Slănicului este veșnică ca și verdele brazilor, care nu respiră decât sănătate și parfum plin de vigoare și de tinerețe eternă. Slănicul e cel mai binecuvântat cuib din Carpații Moldovei, și totuși, câți dintre copiii plaiurilor românești ai căror strămoși și-au adăpostit traiul în tihna sălbatică a acestor munți, nu trec astăzi granițele țării, pentru a-și căuta liniște mângâietoare și desfătare rafinată pentru ochi, în munți și păduri străine. Vor fi frumoase acele locuri, pentru că natura revarsă pretutindeni aceleași comori de frumuseți și de ispite, dar pentru noi, Românii, nu pot avea același farmec, pentru că, acolo nu a răsunat niciodată ecoul prelung și trist al buciumului înduioșat; acolo văzduhul nu a tremurat niciodată de suspinul adânc și plângător al durerii românești, înșirată în acordurile dulci și resignate ale doinei; acolo căprioarele nu sunt așa de sprintene ca la noi, șopotitul izvoarelor nu e atât de ademenitor, srâsul firii nu e atât de duios și de drăgălaș…”
Și urmează o completare, însoțită și de date statistice de ultimă oră: ,,Totuși, Slănicul nu e iubit de români cum ar merita să fie, pentru că nu știm să prețuim îndeajuns darurile scumpe cu care ne-a îmbogățit natura. Și când te gândești câte valuri de aur nu aruncăm în fiecare an peste graniță în stațiunile balneare străine! După o ultimă statistică se constată că Românii cheltuiesc în stațiunile climaterice străine, rotunda sumă de 5 milioane de lei anual, pe când în Franța rămân 66 de milioane, în Italia 30 de milioane, în Elveția 21 de milioane, bani încasați numai de la străinii ce vizitează stațiunile balneare ale acestor țări. (…) Când ne vom deprinde să respectăm cu mai multă evlavie frumsețea și munca acestui colț de pământ pe care trăim; oare când ne vom respecta… milioanele pe care astăzi le aruncăm peste graniță, pe când în munții pe unde odinioară zburau plăieșii lui Ștefan cel Mare, dorm atâtea frumuseți și atâta șopot de izvoare ne cheamă la o viață de desfătare și de întinerire?”
În ,,Galeria Epitropilor” este prezentat în acest număr al ziarului, Ștefan A. Negruzzi, o interesantă figură a epocii: ,,Un Hercule cu o înfățișare nespus de simpatică, pentru că, într-adevăr, numai foarte rar se întovărășesc și se săvârșesc atari armonii în natură”.
Aflăm că acesta este deputat liberal, licențiat în Drept la Paris și că a fost mult timp judecător și apoi procurer pe lângă Tribunalul Iași. ,,Atras însă prin firea sa blândă către liniștea unei ocupații rustice, s-a dedat, în calitatea sa de proprietar avut, exclusiv agriculturii, cultivându-și cu zel și multă pricepere cele două moșii ale sale din județele Iași și Fălciu” (acesta din urmă era un județ tot din Moldova, cu reședința la Huși, n. a.). Și iată ce mai aflăm despre domnia sa: ,,Ștefan Negruzzi, boier iubitor de carte și de frumos, școlit în Occident, a înființat la Averești prima podgorie irigată cu țevi din România, sistem bazat doar pe forța gravitației, căci la acea dată curent electric nu exista, fiind, din acest punct de vedere, unul dintre pionierii viticulturii românești moderne. `Boierul Ștefan Negruzzi a fost unul dintre cei mai valoroși horticultori ai noștri. El a înființat podgoria de aici, de la Averești – prima podgorie irigată din țară. Avea un sistem care funcționa prin `lovitura de berbec`, adus din Germania. Apa din luciurile de apă dimprejurul satului era captată undeva spre vale, apoi prin presiune, o urca și iriga cele 60 de hectare de viță nobilă. La 1900, vă dați seama?`, povestește părintele paroh Ștefan Butnaru. Pentru ca lucrurile să fie făcute exact ca la carte, Ștefan Negruzzi a adus de la Paris nu doar idei și știință de carte, ci chiar un inginer francez, Réné Fauré, cel care a administrat podgoria și a fost cel dintâi vinificator al cramei. Mormântul său se află în spatele bisericii de la Averești” (conform https://ziarullumina.ro/societate/reportaj/bisericuta-averestilor-un-veritabil-muzeu-de-arta-112119.html).
În premieră, asistăm la descrierea modului în care se desfășura procedura de hidroterapie (sau terapia cu apă), într-un stabiliment destul de simplu, ascuns undeva prin pădure, în apropierea Cascadei, iar descrierea merită a fi reprodusă și citită în totalitate: ,,E o mare întocmire de scânduri, un singur cat desparțit în două, pentru domni și pentru doamne. Dar înăuntru e destulă ordine și sistemă. O sală cu cabine de o parte și de alta; înăuntru o canapé, un cuier și o perdea în loc de ușă pe care o trag doar cei pudici. E ceva din comunismul original al băilor romane. Băiașii cu picioarele goale și mânecile suflecate (aici cu sensul de lucrători însărcinați cu deservirea clienților într-o baie publică sau de tratament, actualii infirmieri de prin spitale sau așezăminte balneo, n. a.) așteaptă rezemați de vreo 30 de scaune de lemn înșirate în sala a doua. Ți se cere numaidecât carnetul cu prescripția medical. Doctorul Pastia, specialistul recunoscut în materie, îți indică, cu amabilitate, ora exactă la care ai să vii zilnic, îți administrează imediat o baie caldă, generală, preludiul insinuant al violentelor ricoșeuri (referitor la creșterile presiunii apei, n. a.) și tocmai a doua zi începe cura serioasă. Prescripția îți recomandă să vii la baie repede și să te dezbraci tot astfel. Eficacitatea băilor cere ca și căldura să fite totdeauna mai ridicată când faci dușuri. Băiașul te pândește la ușa deghizată și fără multă ceremonie te înfășoară într-un cearșaf, îți dă papucii în picioare și frecându-te mereu pe spinare te conduce spre sala `emoției`. Aici mai așteaptă doi, trei, în același costum original. La doi pași, doctorul în persoană, cu fel de fel de țevi la îndemână administrează unui predecesor corectivul nervilor (aici în sensul de a stimula circulația sângelui și pentru a trata simptomele anumitor boli, de a relaxa și energiza corpul și mintea, n. a.). E un colț. Pe doctor îl vezi, dar pe tovarășul de soartă, nu. De fapt nu auzi decât foșnetul apei care îl stropește și glasul doctorului rostind invariabil: `cu fața, cu spatele, întinde mâinile, o parte la mine, cealaltă, închide ochii, o talpă, cealaltă` – și apa cade brusc, de la cald la rece, fără să se audă niciodată, nici țipăt, nici proteste (așa-numitele dușuri scoțiene, n. a.)… Vorbesc bineînțeles, de secția bărbaților. La final, băiașul te ia iar în primire: te usucă, te freacă și în mai puțin de zece minute iată-te din nou în pădure căutând soarele. Dar din toate notele caracteristice ale băilor de dimineață, una în special, mi se pare plină de fantezie și de noutate: să vezi pe toți eleganții Slănicului, toate figurile ilustre ale zilei, așa de grave și de pretențioase de obicei, făcând coadă la `ecoseze`, cu picioarele goale și înfășurate în sumarul costum al cearceafului! E o întâlnire nu se poate mai de spirit!”
Sigur că după o astfel de revigorare matinală, o plimbare la Cascada nu poate fi decât benefică, relaxantă, așa că imediat după articolul citat mai sus și intitulat ,,La hidroterapie”, urmează rubrica ,,Note și Impresii”, cu articolul ,,Cascada în timpul zilei”, din care reiese cât de plăcută și necesară este o plimbare prin natura ocrotitoare și sănătoasă a Slănicului: ,,(…) Văd malul Slănicului. Am ajuns la Cascadă, deasupra-i un podeț. Îl trec atent, dar începe să zbârnâie tremurând și clătinându-se ușor și mă scobor încet, încet, cu multă greutate, spre matca Slănicului. Ce înseamnă omul-rege, față chiar de-un râușor, ca acest tulburat, sălbatic, înfricoșător în mânie?… Mă scobor înfiorat tot mai spre matcă. Mi se pare că acea enormă masă de apă, scânteietoare ca diamantul, turbată, gâfâitoare ca o bestie înfuriată, fără cruțare, groaznică-i în măreția nepăsătoare, o să mă înghită. O clipă am o senzație de amețeală. A fost doar o iluzie… În aceeași clipă văd cum masa acea enormă de apă, grea, sălbatică, cotropitoare, cade pe spatele drept și ascuțit a două stânci ce-și scot capetele lor semețe, nepăsătoare, neclintite sub torentul tulbure, spumos și întărâtat. Slănicul tună de mânie, forfotește, fierbe, se topește ca o fiară turbată, împroșcă, spumegă, scotocește, aruncă și răstoarnă bolovanii din albie, nu se dă ușor; valurile-i scânteie la soare ca platoșele și coifurile a mii de scuturi, se luptă voinicește, și în această șarjă, așa de simplă în măreția și grozăvia ei, nu că ar întrece sute de regimente de cavalerie…” Potrivit știrilor locale, ,,un bufet superb a fost organizat chiar la doi pași de furiosul torent al Cascadei, astfel că mulțimea admiratorilor naturii sălbatice, precum și a iubitorilor de mâncărică și băuturică bună, își găsesc la Cascadă, cel mai nimerit refugiu, iar ceva și mai jos, la chioșcul `Langa`, modest, simplu și rustic făcut pentru odihnă”.
La rubrica ,,Știri din Slănic” citim că afluența în continuă creștere a vizitatorilor stațiunii necesită construirea de noi hoteluri și vile, informație dezvoltată în articolul ,,Necesitatea hotelurilor în Slănic”, căci, vorba aia, ,,nimic nu poate salva și ridica Slănicul la rangul ce-l merită, până când nu vor fi încă cel puțin tre-, patru hoteluri de câte 100 de camere, sau mai multe vile, înzestrate cu toate cele trebuincioase și puse la dispoziția publicului. În articol apare și justificarea acestei imperioase cerințe: ,,Prin lipsa hotelurilor insuficiente la Slănic, pe lângă că se îndreptățește ca o bună parte din lumea românească să treacă hotarele țării și să se refugieze în stațiunile balneare străine, apoi, Epitropia Casei `Sf. Spiridon` mai renunță și la sute de mii de lei, care ar putea proveni din încasările taxei de cură, din vânzarea biletelor de băi etc. Chestiunea construcției de hoteluri sau vile este prea serioasă, prea gravă, ca Epitropia și în special, dl Gheorghe Șerban, epitropul-delegat cu administrarea intereselor Slănicului, să nu o studieze mai îndeaproape și să nu o rezolve cât mai curând”. Mai ales că și ,,comunicarea între Târgu-Ocna și Băile Slănic este perfectă: șoseaua a fost reparată și ținută în perfectă stare, iar toate podurile de pe râușorul Slănic au fost și ele reparate”. În plus, ,,numărul trăsurilor care circulă între cele două localități s-a înmulțit în chip considerabil, ceea ce înseamnă încă o mare înlesnire pentru vizitatorii care vin la Slănic”.
La ,,Sfatul medicului” ni se aduce la cunoștință că uneori, foarte rar chiar, din cauza concentrației mai mari de acid carbonic pe care o conține Izvorul Nr. 3, acesta produce, la persoanele predispuse, dureri de cap. Cum se poate rezolva această problemă? Prin îndepărtarea acidului carbonic din apă. ,,Această operațiune se face sau agitând apa, turnând-o dintr-un pahar în altul, sau ținând paharul cu apă în ambele mâini, timp de 2 – 3 minute. Prin acest procedeu simplu, acidul carbonic se degajează și apa poate fi băută fără niciun inconvenient”.
Și tot ca o știre medicală, o noutate pentru Slănic: ,,Simpaticul domn doctor Stenner, fost asistent de clinică la Facultatea de Medicină și medic al Casei `Sf. Spiridon` din Iași, și-a instalat în hotelul `Cerbu` din Slănic (în camerele 67 și 68), un laborator complet pentru analize biologice și microscopice, astfel că aici se execută orice analize de urină, spute, secrețiuni și alte infecții. Dr. Stenner mai dispune de un instrumentar complet și necesar examenelor clinice, precum și intervențiilor de mică chirurgie, domnia sa fiind și medic asistent la Stabilimentul de Hidroterapie al stațiunii.
Din punct de vedere al divertismentului suntem anunțați că trupa de comedie a Teatrului Național din Iași și-a început reprezentațiile la teatrul Cazinoului Regal din Slănic, de la 1 iulie, sub direcțiunea lui Constantin Ionescu, ,,unul dintre cei mai talentați și simpatici societari ai teatrului din cea de a doua capitală a țării”. Printre actori s-au numărat Atena Georgescu, Natalia și I. Profir, Zoe Condurato, Ecaterina și P. Petrone, Florica și P. Căiseanu, familia Momuleanu, M. Popovici, I. Anestin (de la Craiova), iar printre piesele jucate, ,,A pățit-o comisarul”, ,,Ștrengarul din Paris”, ,,Secretarul general”, Microbii Bucureștiului”, ,,Bomba cu apă fiartă”, ,,Dama de la 23”, ,,Femeile noastre” etc.
Iar la final de episod, un moment mai puțin obișnuit, evocat în acest număr al Curierului: Magistratul Gheorghe Liciu, unul dintre cei mai fanatici admiratori și iubitori ai Slănicului, sărbătorit de administrația stațiunii, o dată cu marcarea celui de-al 25-lea an petrecut consecutiv în stațiunea de la poalele Nemirei. ,,Domnul epitrop Gheorghe Șerban s-a prezentat într-un mod onorant și nimerit la locuința dlui Liciu de la Hotelul ,,Puf”, pentru ca, prin cuvinte pline de simțire să mulțumească, fruntașului magistrat, în numele Epitropiei, pentru încurajarea și onoarea ce a arătat-o și o arată Epitropiei, oferindu-i cu această ocazie un superb buchet de flori, în vreme ce muzica militară cânta pe lângă locuința dlui Liciu. Distinsul magistrat, vizibil emoționat de această atențiune a mulțumit mult dlui Șreban”.
Gheorghe Liciu a fost prim-preşedinte al Tribunalului Focşani și apoi membru al Curții de Casație și Justiție din București, dar și tatăl marelui actor, Petre Liciu, mort la doar 41 de ani, în plină glorie! Tulburătoarea poveste a artistului o puteți citi pe https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/76865-povestea-artistului-focsanean-care-si-a-dat-viata-pentru-scena.html#, iar episodul viitor, așa cum s-a menționat și în sumarul acestui număr va fi dedicat poveștii unui caz celebru, care s-a finalizat la Slănic-Moldova, în 1906…
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)