Ziarul ,,Curierul Slănicului-Moldova” (59): Personalități publice europene renunță la renumita stațiune Karlsbad, în favoarea Slănicului-Moldova Material adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan Busnea

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 11, Anul X, Duminică, 26 august 1912.
Din sumarul acestui număr, ultimul din sezonul 1912: pe picior de plecare, ziaristul M. Miereanu, fondatorul și principalul redactor al Curierului își ia rămas bun de la stațiune, cu tristețe, dar și cu nostalgia zilelor frumoase petrecute și muncite aici; cu onor, administrației Slănicului; după 15 ani petrecuți în fiecare vară în stațiunea Karlsbad, două personalități europene vin să se trateze la Slănic-Moldova; de la lume adunate si-napoi la lume date; este reamintit poetul Costache Conachi, la peste 100 de ani de la prima sa vizită la Slănic-Moldova; informații la final de sezon.
Înainte de toate, o cuvenită mențiune: articolul publicat într-un număr anterior al ziarului, despre ultima cură a lui Ion Creangă la Slănic-Moldova (,,Din viața lui Ion Creangă”) este republicat în acest număr, probabil, așa cum am menționat și în episodul trecut, pentru faptul că apar mereu noi vizitatori, iar ziarul trebuie să le ofere și acestora toate informațiile necesare, toate aspectele din viața stațiunii.
Și iată că se mai încheie un sezon balnear la Slănic-Moldova, cel din 1912, iar serialul ajunge astăzi la un pas de cel cu numărul 60 al sagăi noastre, care va marca chiar primul număr din 1913 al ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova”.
Redactorul-șef, M. Miereanu, pe picior de plecare din stațiunea pe care a îndrăgit-o nespus și în slujba căreia s-a pus cu toată dăruirea și priceperea sa de jurnalist și de înfocat promotor al imaginii Slănicului în lume, mai scrie un ultim editorial al sezonului, încărcat de emoție, nostalgie și speranța revenirii, intitulat ,,Goodbye!”, cu dedicația: ,,Iubitului meu director de la `Universul`, dl N. D. Câmpina”. Ziarul ,,Universul” a fost unul dintre primele cotidiene de informație românești și cel mai citit din România, fiind preluat de Nicolae Dumitrescu Câmpina, în 1904, după decesul jurnalistului italian, Luigi Cazzavillan (survenit în 1903), fondatorul acestui ziar, la 20 august 1884. Pesemne că lui Miereanu, năpădit de amintiri și de tristețea plecării nu-i prea venea somnul (deși făcuse o ultimă plimbare), căci începe să-și aștearnă rândurile, aproape de miezul nopții: ,,La Racoviță bate ora unsprezece. E senin: noapte de vară frumoasă. Sunt stele sus, lună mare, luminoasă; jos, lumină multă, iar lămpile electrice par niște sateliți mai mici ai sateliților soarelui. Am rătăcit o oră întreagă pe malul râulețului, care murmură duios, cântecul trist al amorezilor. De ce? Nici eu nu știu! Să fie oare efectul razelor de lună? Și de ce nu! Oare dacă soarele ne izbește cu pătrunzătoarele lui săgeți producându-ne insolație, de ce n-am admite că și luna, cu melancolia lui duioasă, nu ne-ar izbi și ne-ar îmbolnăvi de… `inlunație`?” Și, după o serie de întrebări și răspunsuri cu tentă filosofică despre efectul razelor de lună asupra stărilor sufletești ale omului, influențat la rându-i de ele, Miereanu, dă frâu liber sentimentelor și tristeților sale, la început mai ușoare, iar apoi, tot mai apăsătoare: ,,Dinspre Dobru suflă un vânt rece. Am obosit. O tristețe dulce, ușoară, m-a cuprins; m-am așezat pe-o bancă. Și va trebui să părăsesc mâine locurile acestea atât de dragi mie, să las în urma trenului ce mă va duce departe, și codrul verde, și râul zglobiu, și pajiștea înflorită, și… oh! – aici e mai greu – și amintirile care mă leagă de câte un petecuț de potecă, de o bancă, de un pom, de un brad… Ce tristețe ne cuprinde când părăsim un loc iubit! Nu e atât de grea despărțirea, cât e mai mult teama pe care o avem de a nu mai revedea ce am lăsat în urmă. O! Cine știe dacă la anul, când vor înflori albăstrelele și margaretele pe colinele Slănicului, noi vom mai fi? Cine știe dacă nu vor înflori sălbaticele floricele ale câmpului, pe care mâna maestrului grădinar le va așterne peste tot, și pe mormântul nostru? Cine știe? Cine știe? Tocmai neștiința asta este `maxima felicitas`. Da, această teamă de a nu mai revedea locul, ființa ce o părăsim, ne îndurerează așa de grozav, ne sfâșâie atât de tare inima… Mi-ești drag, Slănicule, locaș al păcii pentru atâtea clipe de bucurie pe care le-am trăit cu tine… Tocmai de aceea, mi-e teamă că nu te voi mai revedea, căci, cine știe ce se mai poate întâmpla? Și totuși, mai există speranța, cu ea voi trăi până la anul… Lasându-te cu bine, îți spun ca marinarul ce se îmbarcă pe vaporul ce-l poartă departe de tot, `Goodbye, Goodbye!`”
Cum era și normal, ziarul elogiază la final de sezon buna administrare a Slănicului, pentru că, într-adevăr, faptele demonstrează meritul incontestabil al conducerii admnistrației, formată din epitropii, dr. Emanoil Riegler, Gheorghe Cristofor și C. I. Ivașcu: ,,Ținem să relevăm din nou, modul excelent în care sunt administrate Băile Slănicului în tot timpul anului, nu pentru a exprima laude la adresa epitropilor Riegler, Cristofor și Ivașcu, care dovedesc atâta zel și dragoste pentru a menține stațiunii noastre un adevărat prestigiu european, ci pentru a evidenția din nou, ordinea și regularitatea cu care funcționează de ani de zile și din ce în ce mai bine, această minunată stațiune balneară și climaterică. N-a fost un singur oaspete, care vizitând Slănicul-Moldovei să nu fi rămas pe deplin mulțumit de modul cum sunt găzduiți și vindecați toți vizitatorii acestei localități. Și această mulțumire își are o explicație foarte logică: Slănicul are fericirea de a fi condus de oameni care și-au dovedit competența în materie de administrație. Cine ar putea contesta că actualii epitropi nu sunt oameni gospodari și orânduiți? Sau, cine ar putea afirma că dr. Emanoil Riegler nu este un veritabil om de știință, domeniu atât de necesar pentru conducerea unei stațiuni, precum e Slănicul? Dacă la acești epitropi mai adăugăm și un personal excelent – cum sunt toți funcționarii detașați de la Spiridonie (Epitropia ,,Sf. Spiridon”, n. a.), – este foarte natural ca administrația generală să fie excelentă și ca toți vizitatorii stațiunii să rămână pe deplin satisfăcuți pe tot timpul șederii lor aici. Iar această administrație dă o notă puternică și distinctă băilor din Slănicul Moldovei, care o pune pe harta marilor stațiuni balneare și climaterice din Apus”.
Și ca să întărească cele mai sus prezentate și publicate în articolul ,,Administrația Slănicului”, redactorul-șef publică în pagina a doua, un amplu reportaj, intitulat ,,Străinii despre Slănic”, în care acesta ne vorbește despre progresul stațiunii, ca rezultat al ,,lăudabilei activități desfășurată de domnii epitropi ai Casei `Sf. Spiridon`”, ca și despre întâlnirea care a avut loc la Slănic-Moldova, între două personalități marcante ale vieții publice europene și care, la recomandarea medicilor curanți vin să se trateze la Slănic-Moldova, după ce ani de zile au fost clienții renumitei stațiuni balneare, Karlsbad (sau ,,Băile lui Carol” din Cehia, azi stațiunea Karlovy Vary). Aceștia se adaugă altor vizitatori străini aflați în număr tot mai mare în stațiune, fapt care, în prezent, nu mai surprinde pe nimeni, în timp ce altădată ,,era un eveniment important să auzi că Slănicul a fost vizitat de domnul/doamna/familia X sau Y din Franța, Germania sau Austria”.
Reproduc mai jos, fragmente din acest reportaj în premieră, cu întrevederea celor doi importanți oaspeți străini, dar și cu interviul pe care l-a realizat redactorul-șef, cu unul dintre aceștia:
,,În actualul sezon, s-au revăzut, de această dată la Slănicul-Moldovei, domnii Henry Dupont, fost viceprimar al orașului Bruxelles și Gustav Schmidt, magistrat din localitatea germană, Lemberg, două personalități marcante, care de 15 ani își petrec vacanța la Karlsbad, unde erau deprinși să se întâlnească regulat. Cu greu și-ar fi putut închipui cineva, suprinderea celor doi prieteni, în clipa în care s-au regăsit în niște locuri pe care poate nici nu le-au visat vreodată. Ambii suferă de boli ale stomacului, iar în urma recomandării medicilor curanți, aceștia s-au stabilit aici pentru o lună. Am căutat să întâlnim pe unul dintre acești doi vizitatori, pentru a-i cere părerea despre prima stațiune balneară a țării noastre, Slănicul Moldovei. Îl zăresc pe domnul Dupont foiletând (răsfoind, n. a.) o revistă la Cazinou și apropiindu-mă de domnia-sa, în urma îndeplinirii formalităților de rigoare, îl întreb ce impresie i-a făcut Slănicul și care e părerea dânsului despre cele văzute. Interlocutorul meu, cu o vădită mulțumire, îmi răspunde: `Stațiunea mea balneară, cu predilecție este Karlsbadul, unde de câțiva ani buni îmi fac obișnuita cură pentru boala de stomac de care sufăr. Faptul acesta nu m-a împiedicat însă, ca în treacăt să vizitez mai toate stațiunile balneare importante din Europa. Mărturisesc însă, că nicăieri n-am avut o impresie mai bună și mai puternică așa cum am avut-o aici, provocată poate tocmai de faptul că, nu mă așteptam ca România să aibă comori de frumusețe atât de strălucite. Am venit aici în urma recomandării pe care mi-a dat-o medicul meu curant, potrivit căruia, apele minerale ale Slănicului sunt neîntrecute în vindecarea bolilor de stomac. Și, într-adevăr, că pe lângă aceste bunuri, Slănicul este astfel organizat, încât poate rivaliza cu oricare altă stațiune balneară din străinătate.` Până la final, am abordat și alte chestiuni cu distinsul meu interlocutor, dar am căutat ca această prețioasă declarație să fie reținută, care nu poate fi decât una măgulitoare pentru noi, românii și, în același timp, plină de învățăminte pentru aceia dintre noi, care au obiceiul de a nesocoti tot ceea ce este indigen (adică din propria țară, cf. DEX, n. a.)”.
Și pentru că articolele din rubrica ,,Lucruri din toată lumea”, adică ceva gen ,,de la lume adunate și-napoi la lume date” ne-a obișnuit cu lucruri și fapte inedite, nu puteam trece și peste acest nou articol al rubricii, intitulat ,,Pedeapsa paricizilor” (da la paricid sau patricid, persoană care și-a ucis tatăl sau mama, sau pe ambii, cf. DEX, n. a.). Și este prezentat aici, un caz recent petrecut la Paris, care l-a avut în centrul său, pe un anume Duchemin, un tânăr care și-a ucis mama, pentru o sumă infimă de bani (din păcate, se întâmplă și astăzi asemenea fapte oribile, mai ales în rândul tinerilor aflați sub influența drogurilor sau a băuturilor alcoolice consumate în exces).
Foarte interesant este și faptul că aflăm din aceste rânduri și câteva amănunte despre pedepsele care s-au aplicat paricizilor, de-a lungul istoriei: ,,În toate timpurile și la toate popoarele, paricidul a fost considerat cea mai cumplită crimă posibilă. Poate că de aceea, în cazul tânărului Duchemin, nici președintele Republicii Franceze n-a uzat de dreptul său de grațiere… Criminalul Duchemin a fost coborât din furgonul care îl ducea la locul execuției, cu capul acoperit cu un văl negru. Un portărel (aici cu sensul de funcționar însărcinat cu executarea sentințelor judecătorești, cf. DEX, n. a.) i-a citit sentința de condamnare la moarte. Aceste formalități lugubre nu sunt cuprinse în legile franceze, decât pentru paricizi. Sunt vreo 50 de ani de când parizienii n-au mai avut tristul prilej de a asista la executarea unui paricid; de aceea, execuția de mai zilele trecute a produs mare senzație. Cu această ocazie, un ziar francez a dat câteva interesante amănunte despre pedepsele care se dădeau paricizilor, de-a lungul veacurilor: în dreptul roman, în ,,Legea celor 12 table” se prevedea ca vinovatul să fie cusut într-un sac și apoi înecat; în timpul lui Cicerone, pedeapsa era și mai gravă: paricidul era mai întâi lovit cu nuiele până la sânge, apoi era închis într-un sac împreună cu un câine, un cocoș, o viperă și o maimuță. Explicația? Câinele atacă pe oricine când este cuprins de turbare, cocoșul e un mascul care își bate adesea mama, vipera când se naște sfâșie pântecul mamei sale, iar maimuța este pusă acolo fiindcă seamănă cu omul; mai târziu, legile romane prevedeau ca paricizii să fie sfâșiați de fiarele sălbatice, sau să fie arși pe rug; în Franța, înainte de Revoluția de la 1789, fata care își ucidea părinții era arsă sau spânzurată, iar fiul era tras pe roată, corpul lui ars, iar cenușa risipită în vânt; redactorii Codului Napoleonian aflat în vigoare, socotiră că această pedeapsă nu este îndestulătoare și hotărâră ca vinovatul să fie condus la locul execuției în cămașă, cu picioarele goale și cu capul acoperit cu un văl negru. Condamnatul trebuia să stea pe eșafod în timp ce grefierul citea sentința, apoi i se tăia pumnul drept și era împins sub cuțitul ghilotinei. În 1832, cu prilejul revizuirii Codului lui Napoleon a fost suprimată tăierea pumnului. Restul legii este și astăzi în vigoare”.
Mențiune: În 1810, Codul Penal a lui Napoleon reintroduce tortura în timpul privrilor de libertate, dar reduce numărul infracțiunilor pasibile cu moartea, de la 32 la 27. Legea din 28 aprilie 1832 scoate din textul codului pedepsele prin amputarea pumnului, însemnarea cu fierul roșu și expunerea la stâlpul infamiei.
În articolul ,,Poeții de acum 100 de ani și Slănicul-Moldovei” este readus în prim plan, poetul Costache Conachi, cel care a vizitat Slănicul și care a lăsat încântătoare versuri scrise aici, mai cu seamă cele referitoare la marea lui dragoste, Zulnia, numele de alint al Smarandei Negri (născută Donici, mama marelui om politic și patriot român, Costache Negri), pe care a întâlnit-o în decorul mirific al stațiunii. Dragostea dintre Costache Conachi și Zulnia înfiripată la Slănic-Moldova, pe la 1811, îl va determina pe poet să-i dedice iubitei mai multe poezii (mai ales „Scrisoarea către Zulnia” și „Amorul din prieteșug”), care reprezintă în viziunea lui Nicolae Manolescu „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic”.
Ca amintire a primei sale întâlniri, poetul va încrusta în coaja unui copac, sentimentele sale alese pentru cea care avea să-i fie soție. După 14 ani de la moartea Zulniei (1831), poetul, împovărat de vârstă și neîmpăcat cu gândul morții iubitei, care îi devenise pentru scurt timp soție, căuta zadarnic pomul pe care își încrustase darurile tinereții, cu îndemnuri precum cel din poezie: ,,Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte, / Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte” și care, acum, nu mai exista (poetul avea 34 de ani când a cunoscut-o pe Zulnia la Slănic-Moldova și 50 când a condus-o la altar). Autorul articolului face o comparație între descrierea în versuri a Slănicului pe care a realizat-o poetul în urmă cu peste 100 de ani, una în care stațiunea apărea ,,ca un loc pustiu și tainic, de curând aflat în lume, cu prăpastii peste prăpastii și adâncimi întunecoase”, unde ,,numai câte-o potecă slujește la bieții bolnavi, de trecut cu mare frică” și cum ar arăta oare o descriere a Slănicului, pe care ar fi făcut-o poetul în anul în care ne aflăm, adică 1912, după mai bine de o sută de ani…
Printre informațiile de la finele sezonului ne atrage atenția iarăși, una dintre faptele caritabile ale colonelului Constantin Langa, primul donator aflat pe Lista de subscripții pentru construirea noii biserici din Slănic: ,,Astăzi suntem în măsură de a da o nouă dovadă despre bunătatea inimii și superioritatea sentimentului distinsului filantrop, col. Langa. Un elev sârguincios din Iași, Gheorghe B., orfan și lipsit de sprijin, care urma să se înscrie la Gimnaziul militar din Craiova, era amenințat că va fi refuzat pentru că îi lipsea taxa de înscriere, în valoare de 150 lei. Îndată ce a aflat despre această situație, dl col. Langa s-a grăbit să vină în ajutorul disperatului elev, dându-i suma necesară și asigurându-se astfel, de un viitor strălucit pentru un tânăr cu mare dorință de a munci și de a se pune în slujba țării. Fapta dlui col. Langa vorbește de la sine”.
Se încheie un nou sezon la Slănic-Moldova, dar noi nu vom mai trece prin stări apăsătoare de nostalgie și tristețe, precum redactorul-șef și principalul artizan al ziarului, M. Miereanu, pentru că nu va mai trebui să treacă un an până la noul sezon balnear al Slănicului, ci doar câteva zile, când veți avea parte de cel de-al 60-lea episod al serialului nostru!
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj;
Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

Ziarul Curierul Slănicului Moldova” (57): ,,Elita doamnelor care împodobesc vilegiatura stațiunii”, în primul rând al campaniei de donații pentru noua biserică Material adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan Busnea

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 9, Anul X, Marți, 7 august 1912.
Din sumarul acestui număr: după ce Cascada Slănicului a fost descrisă așa cum apare ea pe timpul zilei, în acest număr aceasta este surprinsă în timpul nopții, într-o superbă descriere, prima și singura de acest fel care a apărut într-o publicație românească; strădaniile epitropilor care admnistrează stațiunea, răsplătite și prin rândurile elogioase și de mulțumire publicate de redacția ziarului; campania de donații pentru construirea noii biserici, continuă atât pe Lista de subscripții (sau ,,Condica de aur a donatorilor”), cât și prin organizarea unor evenimente caritabile; impresii despre efectele benefice ale naturii Slănicului; și iarăși o poantă bună, căci veselia cuprinde stațiunea; obiceiurile unor personalități; ce mai descoperă localnicii și ce mai pierd vizitatorii; alte mari persoanlități pe lista vizitatorilor stațiunii.
Iată, dragi cititori, o nouă perlă publicistică pe care ne-o oferă acest ziar: descrierea Cascadei Slănicului, așa cum se înfățișează ea în cadrul natural al nopții, de altfel, prima și singura care a apărut într-o publicație românească. Astfel, redactorul-șef, M. Miereanu, autorul acestui reportaj, reușește să stabilească și un inedit record, fiind singurul publicist care ne prezintă Cascada Slănicului, într-o dublă ipostază peisagistică: de zi și de noapte. Cele câteva descrieri ale cascadei publicate până în prezent, au fost realizate pe timpul zilei, în frumoase tablouri pictate în cuvinte, de câțiva scriitori și publiciști, în lucrările: ,,Două zile la Slănic” (Nicolae Gane); ,,Slănicul Moldovei – Monografie scrisă în anii 1930 – 1934” (Cleopatra Tăutu); ,,Mic îndreptar turistic – Slănic-Moldova” (dr. Romulus C. Busnea, Yolanda Nicoară).
Există și o legendă a Cascadei, pe care am descoperit-o tot în acest ziar și am prezentat-o în episodul nr. 36 al serialului, una impresionantă, autorul fiind dramaturgul, prozatorul, poetul și traducătorul Ilie Ighel Deleanu, unul dintre scriitorii marcanți ai epocii, prezentat și el, în episodul nr. 8 al serialului.
Și pentru a avea o imagine completă a Cascadei Slănicului, în rândurile de mai jos alăturez cele două descrieri ale lui M. Miereanu, respectiv cea de zi și cea de noapte:
,,Din nou văd malul Slănicului. Am ajuns la Cascadă: deasupra-i un podeț. Trec podețul care zbârnâie tremurând și clătinându-se ușor și mă cobor încet, încet, cu multă greutate, spre matca Slănicului. Ce înseamnă omul-rege, față chiar de un râușor ca acesta, tulburat, sălbatic, înfricoșător în mânie! Mă cobor tot mai înfiorat spre matcă. Mi se pare că acea enormă masă de apă scânteietoare ca diamantul, turbată, gâfâind ca o bestie înfuriată, fără cruțare, groaznică îm măreția-i nepăsătoare, o să mă înghită. O clipă am senzația amețelii. A fost o iluzie… În aceeași clipă văd cum masa aceea enormă de apă, grea, sălbatică, cotropitoare, cade pe spatele drept și ascuțit a două stânci, ce-și scot capetele lor semețe, nepăsătoare, neclintite sub torentul tulbure, spumos și întărâtat. Slănicul trosnește de mânie, fierbe, forfotă, se stropește ca o fiară turbată, împroșcă, spumegă, scotocește, aruncă și răstoarnă bolovanii din albie, nu se dă ușor; valurile-i scânteie la soare, ca platoșele și coifurile a mii de scutari, se luptă voinicește… și în această șarjă atât de simplă în măreția și grozăvia ei, nu l-ar întrece sute de regimente de artilerie… Iar vuietul izbânzii e purtat pe aripile brazilor, mândri de fratele lor voinic, zburdalnic și răsfățat, iar apoi în depărtări, pe piscurile munților trufași și atotștiutori și în adâncimea prăpăstiilor liniștite și întunecate în singurătatea lor, plin de fiorii morții și necunoscutului” (,,Cascada în timpul zilei”, în ,,Curierul Slănicului Moldova”, Nr. 5, joi, 31 iulie 1908).
Pentru frumusețea sa și ale figurilor de stil folosite, dar și pentru a vă ușura citirea, reproduc în totalitate descrierea cascadei pe care a realizat-o, M. Miereanu, în timpul nopții:
,,,E frumoasă, măreață și impunătoare cascada în timpul zilei, și nu e vizitator al Slănicului care să se lipsească de plăcerea de a o vedea și admira, măcar la două zile o dată, dar puțini sunt aceia care se duc s-o vadă noaptea, când codrul de brazi doarme liniștit, când izvoarele șoptesc și murmură mai clar, când cel mai ușor foșnet îți dă fiori de teamă neînțeleasă, când tăcerea e atât de adâncă și de misterioasă, că ai vrea să zbori ca un fulg ușor, să nu-ți auzi zgomotul pașilor, să nu-ți simți respirația, să te pierzi uitat fără a fi simțit de nimeni (mai greu în ziua de azi, când urșii umblă teleleu prin stațiune, n. a.), ca o undă stingheră în adâncul mării nemărginite. Era o noapte senină și clară. De după culmea întunecată și greoaie a Dobrului se ridică luna, frumoasă, strălucitoare, lunecând ușor și lin ca o bilă de aur, pe întinsul neted al cerului bătut în ținte de foc. Culmile Cerbului și Pufului păreau tivite cu peteală (varianta pentru beteală, n. a.), iar frunzele ascuțite și subțiri ale brazilor străluceau ca niște ace de aur. Șoseaua ce duce la cascadă, bătută de razele lunii, părea un lung covor de argint țesut cu fire de aur, iar Slănicul, ce se ivea la vreo cotitură pe sub brazii bătrâni și adormiți, oglindea, în mii de fețe sclipitoare chipul lunii, purtată ca o fregată ușoară pe crestele valurilor repezi, izbită cu furie de stânci colțuroase. Era liniște, tăcere și pace adâncă; iar murmurul tainic și dulce al vreunui izvor ascuns, părea, glasul însuși al acestei tăceri profunde, plină de pietate, de mister și măreție dumnezeiască. În asemenea clipe, sufletul și inima adorm, mintea nu cugetă, ești pierdut și uitat ca izvoarele, nepăsător ca stânca neclinitită, atunci simți într-adevăr adânc, fraternitatea dintre tine și codrul de brazi, și-ți pleci apoi fruntea cu evlavie, în fața dumnezeirii etern necunoscute și neînțelese, apoi îngenunchezi în fața naturii, Alma mater a noastră, a tuturor ce sunt pe lume… De la o vreme a început a mi se desluși ceva mai clar, un murmur prelung ce creștea cu cât înaintam, creștea mereu, cuprindea tăcerea, învăluind-o în vibrațiile repezi și neregulate ale unei muzici necunoscute, sălbatice, dar mărețe. Ecouri îndepărtate, ascunse în noaptea codrului, răsăundeau prelung…
Dar o dată, o detunătură înăbușită, sălbatică, largă și greoaie, despică furioasă văzduhul, înghiți murmurul codrului, repetându-se, ca turbarea și încăpățânarea urletului unei fiare întărâtate. Ajunsesem la cascadă… Luna, înfiptă în vârful unui brad lung și gros ca un uriaș din povești, vărsa potop de raze deasupra mesei greoaie de apă furioasă, înverșunată, turbată. Ai fi crezut că-i aur topit șiroiul ce se izbea cu detunături metalice, de stânci ascuțite și amenințătoare, sfărâmându-se în puzderii de stropi strălucitori. Am privit minunea asta a naturii, cu lăcomia delicioasă a unui avar… Slănicul, aprig, furios și turbat, cu crestele aurite ale valurilor lui zburdalnice, părea un balaur groaznic, cu solzii de aur, o namilă sălbatică cu luna în spate, cu o falcă în cer și una în pământ, ce-și taie nebun calea prin codrul des de brazi spre palatele din vale, ce tăinuiesc fecioare frumoase ca ziua de vară, cu ochii ca mura câmpului, cu părul întunecat ca noaptea, prin care mă strecor și eu, spre zorii dimineții…”.
Ce superbitate de text, ce trăiri, câtă emoție și pasiune pentru cuvântul scris. Omagiu colegial, dragă domnule Miereanu, de la unul dintre urmașii tăi…
Situată la circa 1, 5 km de centrul stațiunii, pe partea dreaptă a DN12B, care urcă până la fostul camping al stațiunii (la 559 m. altitudine), Cascada Slănicului creează o imagine încântătoare, care dăinuie peste timp. Este formată din roci de mari dimensiuni, care coboară în trepte domoale, peisajul fiind completat de pădurea de foioase de pe maluri și de o punte construită deasupra acesteia, care oferă turiștilor o superbă imagine a naturii în toată frumusețea și sălbăticia ei. Loc de visare, loc de meditație și relaxare…
Onor sacrificiilor pe care le-a făcut Epitropia Casei ,,Sf. Spiridona” de la Iași, pentru întreținerea și dezvoltarea stațiunii, îl aduce ziarul de câteva ori pe sezon, prin articolele publicate: ,,Prin `Curierul Slănicului` am căutat în fiecare an să atragem atenția publicului, asupra marilor foloase obștești ce decurg din străduințele Eforiei `Sf. Spiridon`. N-am pierdut niciodată prilejul de a dovedi foloasele generale pe care le aduce Epitropia, prin întreținerea și îmbogățirea Slănicului, an de an. Și câte sacrificii din partea administrației, câtă străduință nobilă și generoasă din partea eforilor! Mulțumită epitropilor Slănicului, localitatea a adevenit astăzi o stațiune balneară de mâna întâi. Și pe an ce trece, progresele ce se săvârșesc transformă Slănicul într-un model de gospodărire. Pe urma muncii harnice depusă de epitropi, mii și mii de oameni găsesc în timpul curii, posibilitatea de a renaște fizicește, de a se recrea și fortifica, grație apelor minerale și atmosferei ozonate de aici. De bună seamă că în multe alte stațiuni din Europa, asemenea stări găsesc răspunsul cuvenit în conștiința cetățenilor. Iar răsplata nu întârzie să vină. Și străduința unei administrații este încununată cu deplină mulțumire sufletească de a fi servit țării și de a fi găsit cetățeni care prețuiesc serviciile aduse, după adevăratele lor valori. La noi, oare când vom avea această fericită stare de lucruri?” (articolul ,,Sacrificii și mulțumiri”)
Campania de donații pentru construirea unei noi biserici în stațiune se manifestă cu efervescență, atât în rândul vizitatorilor, cât și ai reprezentanților Epitropiei și comitetelor constituite pentru organizarea de evenimente caritabile. În ziua de 25 iulie, toți vizitatorii stațiunii, ,,mânați de același gând și aceeași simțire” s-au întâlnit în parcul stațiunii și pe terasa Cazinoului Regal, contribuind, fiecare după puterile sale, pentru realizarea unui gând măreț și sfânt: ,,Era vorba a se aduna fondurile necesare pentru înălțarea unei biserici în stațiune, în locul celei actuale, căzută aproape în ruină. În acest scop s-au organizat sărbători strălucite, bătăi cu flori, confetti, o serată dansantă, producții artistice etc, care s-au bucurat de un succes desăvârșit. Comitetul de inițiativă și de organizare a serbării era format din elita doamnelor care împodobesc vilegiatura stațiunii noastre. Serbarea a durat până seara târziu, iar animația a atins apogeul. Ghirlande de brad presărate cu superbe flori de munte împodobeau toate drumurile, aleile și terasele Cazinoului. Doamnele din comitet, având concursul binevoitor al distinșilor domni din stațiune, în fruntea cărora se află dl C. Ivașcu, inimosul epitrop al Casei `Sf. Spiridon`, au făcut adevărate sacrificii în munca lor, pentru a da serbărilor de azi, caracterul demn și înălțător, vrednic de mărețul scop urmărit”. În continuare este prezentat procesul-verbal ,,cu privire la inimoasa serbare din 25 iulie”, încheiat vineri, 27 iulie 1912, pentru a strânge un fond de bani care să vină în ajutorul construirii unei noi biserici, pe locul celei existente în parcul stațiunii. Președintele și membrii Comitetului de organizare a evenimentului s-au întrunit în Cancelaria Epitropiei din hotelul ,,Racoviță”, pentru a încheia definitiv contul de venituri și cheltuieli și pentru a face publice datele conținute. Astfel, la venituri a fost totalizată suma de 2. 683, 30 lei, în timp ce cheltuielile efectuate au fost în valoare de 396, 60 lei, suma netă rezultată fiind în valoare de 2. 286. 70 lei (asta da rentabilitate!), sumă care a fost încredințată dlui Gheorghe V. Mihăilescu, încasatorul Băilor Slănic-Moldova și alesul casier-secretar al comitetului organizatoric al serbării. Suma încasată va fi trimisă de către acesta Epitropiei de la Iași, spre a fi consemnată alături de celelalte sume care se vor strânge pentru noua biserică. Este menționată și componența comitetului, care pe lângă președintele C. Ivașcu, epitropul general al Casei `Sf. Spiridon`, le-a mai inclus și pe doamnele Sofia Gane (soția scriitorului și omului politic N. Gane), Lucreția Ivașcu (soția epitropului C. Ivașcu), Constanța Russ (posibil soția regretatului medic Ludovic Russ junior, care a activat 25 de ani în stațiune și pe care l-am prezentat anterior), Olga Pastia (soția medicului Constantin C. Pastia, doctor consultant al Băilor Slănic-Moldova) etc. Referitor la subscripția pentru construirea bisericii, în acest număr al ziarului se menționează: ,,La apelul făcut, toate inimile generoase și cu credință în Dumnezeu s-au grăbit și se grăbesc să-și dea obolul, pentru fondul clădirii unei noi biserici în parcul stațiunii Slănic-Moldova. Lista de subscripție este deschisă și sumele se primesc în numele Casei `Sf. Spiridon`, de către dl Ghe. V. Mihăilescu, casierul Băilor Slănic. `Curierul Slănicului` va publica numele tuturor donatorilor”.
Într-adevăr, pentru prima oară în istoria stațiunii sunt publicați toți cei care au contribuit la ridicarea noii biserici, pe Lista de subscripții figurând, printre alții, Epitropia Generală a Casei ,,Sf. Spiridon” din Iași, cu 10. 000 de lei, cunoscutul filantrop și militar, lt. col. Constantin Langa, cu 1.000 lei, Comitetul de inițiativă și organizare a serbării pentru strângerea unui fond destinat construirii bisericii, cu 2. 286, 70 lei, după care urmează o serie de persoane, printre acestea numărându-se actorul bucureștean, Vasile Brezeanu (1892 – 1968, care avea pe atunci doar 20 ani, dar debutase în teatru în 1909, devenind actor profesionist în 1910), dar și M. Miereanu, redactorul-șef al ziarului slănicean, care a donat 12 lei și apare pe listă sub titulatura de Redacția ,,Curierul Slănicului”. Suma totală a donațiilor la data apariției ziarului (7 august 1912) a fost de 13. 770, 70 lei, din care: 10. 000 lei, Epitropia Iași; 1. 000 lei, lt. col. C. Langa;
2. 286, 70 lei, Comitetul de organizare serbare; 484 lei, cele 32 de persoane din listă.
La rubrica ,,Din fuga creionului” sunt publicate sub forma unor scurte articole, o serie de note și impresii din viața Slănicului și a naturii înconjurătoare, în care gândurile autorului reflectă senzațiile percepute în fața frumuseților care înzestrează stațiunea și care, într-o transpunere inspirată, oferă imagini care aduc în prim-plan temeri, emoții, stări, trăiri. Încântătoarele descrieri nu se lasă așteptate nici în acest caz: ,,Îmi place să stau acum singur pe o bancă, fie pe aleea spre Cascada Slănicului, fie pe la Trei-Fagi, fie pe Valea Dobrului… Dacă te afunzi în pădure, freamătu-i misterios te înfioară plăcut în singurătate și aerul înmiresmat îți dă sănătate și putere… putere de muncă și de a suporta multe dintre greutățile vieții. Dacă te duci la Cascadă și stai s-o privești și s-o asculți, zgomotul și zbuciumul ei nesfârșit îți reamintesc luptele grele din viață; dar te gândești: cum apa când scapă din vâltoare devine din nou limpede și își reia cursul, ici cu murmur, colo lin, așa-i și-n viață, căci după ce învingi piedici grele, îți reiei traiul obișnuit, cu spinii și cu rozele lui… Gândul la bine și speranța în îndeplinirea visurilor te consolează”.
Spre delectare, iată ce mai aflăm din obiceiurile unor mari personalități, despre care nici eu nu știam: Casimir Jean François Delavigne, poet și dramaturg francez ,,compunea plimbându-se”; Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, naturalist, matematician, biolog și scriitor francez ,,scria cu manșete de dantelă”; Sir Walter Scott, scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale, ,,nu putea recita nimic, decât având între degete, unul dintre nasturii hainei sale”; Cardinalul Richelieu, fost cleric, nobil și om politic francez ,,era inspirat de pisicile cu care se juca”; Madame de Staël, scriitoare implicată în politică ce a supraviețuit Revoluției Franceze și a fost trimisă în exil de către Napoleon de mai multe ori, ,,nu putea adormi decât adiată de vânt”; Domenico Cimarosa, compozitor italian al școlii napolitane și al perioadei clasice, ,,căuta lumină și zgomot pentru a se inspira”.
Cât despre lucrurile găsite sau pierdute prin stațiune, ziarul ne informează: un copil care alerga cu flori după trăsurile vizitatorilor pe șoseaua Slănicului, nu departe de satul Cerdac, a descoperit un geamantan luxos, din piele neagră, care spre deziluzia acestuia, nu conținea altceva decât trei sticluțe cu vopseluri pentru păr, câteva cutii cu pudră, o proteză completă și un teanc de scrisori ,,subscrise Lelia și adresate `Scumpului meu Tică`!”; domnul L. Berman din București a pierdut un portvizit, în care se aflau bancnote și acte de însemnată valoare; domnul Rubin Juster din București a găsit în curtea vilei Bobincă, un portmoneu cu 2. 920 lei, pe care i-a încredințat imediat poliției; domnul inginer Krapileanu a găsit în parcul stațiunii, o brățară de valoare, dar și o broșă de aur cu trei briliante; domnul Constantin Rapi din Bacău a descoperit la ,,300 de scări”, o femeie cu tendințe sinuicidale, pe care după ce a calmat-o, a adus-o cu grijă înapoi în stațiune și a predat-o serviciului de poliție și celui medical.
Mai descoperim pe lista vizitatorilor sosiți între 6 – 12 iulie, următoarele personalități: Eugen Nicolae Ghika-Budești (1843 – 1919), un pictor mai puţin cunoscut, dar care totuşi, s-a remarcat în spaţiul internațional, acesta fiind tatăl arhitectului Nicolae Ghica-Budești, care pe vremea când era epitrop și se ocupa de administrarea stațiunii Slănic-Moldova, a fost cel care a a avut inițiativa de a construi Cazinoul din localitate, după planurile arhitectului George Sterian, primul din România și al cincilea din Europa!; dr. Gheorge Marinescu, celebrul neurolog, despre care am mai amintit și cu alte ocazii; avocatul Osvald Teodoreanu, tatăl romancierului Ionel Teodoreanu și al lui Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu), scriitor, epigramist, publicist, gastronom și iubitor de vinuri, toți cei trei fiind cazați la Hotel ,,Racoviță”; Constantin Bacalbașa, ziarist, memorialist și om politic (menționat și în alte numere ale ziarului), membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919), cazat la Hotel ,,Puff”; Constantin Motaş (1891 – 1980), biolog, profesor universitar, sistematician şi taxonomist de prestigiu internațional, fondatorul freatobiologiei, cazat la Hotel ,,Nemira”.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj;
Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.
Foto 1: actorul Vasile Brezeanu, pagina de Facebook ,,Cortina-interbelică”, la https://www.facebook.com/profile.php?id=100058813356004, din Colecția C. I. și C. C. Nottara;
Foto 2: arhitect Eugen Nicolae Ghika-Budești, site-ul ,,askART”, la https://www.askart.com/artist/Eugen_Nicolae_Ghika_Budesti/11246896/Eugen_Nicolae_Ghika_Budesti.aspx
Foto 3: dr. Gheorghe Marinescu, site-ul ,,radio-arhive.ro”, la https://www.radio-arhive.ro/articol/gheorghe-marinescu/2067531/5471/151
Foto 4: Constantin Bacalbașa: site-ul ,,historic.ro”, la https://historic.ro/constantin-bacalba-a-fotografie-de-cabinet-carte-de-vizita.html
Foto 5: Constantin Motaș, site-ul ,,adevarul.ro”, la https://adevarul.ro/stiri-locale/vaslui/constantin-motas-academicianul-care-a-pus-bazele-1490196.html
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

   

Ziarul Curierul Slănicului Moldova” (56): Se solicită obolul pentru construirea unei noi biserici în stațiune, pe modelul ,,Dați un leu pentru Ateneu!” Material adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan Busnea

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 8, Anul X, Miercuri, 25 iulie 1912.
Din sumarul acestui număr: strălucitul discurs al epitropului Emanoil Riegler, cu ocazia sărbătorii de sfântul Ilie, în care se propune și se dă acordul pentru construirea unei noi biserici la Slănic; se solicită obolul pentru localnicii și vizitatorii stațiunii, pe modelul ,,Dați un leu pentru Ateneu!”; se deschide ,,Condica de aur a donatorilor”, în care vor fi trecute toate persoanele care contribuie la construirea noii biserici; locotenent-colonel Constantin Langa, printre primii donatori pentru noua biserică a Slănicului; în stațiune vor mai avea loc două manifestări caritabile, dedicate locotenentului Gheorghe Caranda, primul erou aviator român, decedat cu o lună în urmă, în timpul unui zbor; în timp ce stațiunea Sinaia se dezvoltă cu sprijin de la statul român, la Slănic, subvențiile s-au tăiat încă de acum doi ani; stâncile și băncile din stațiune nu scapă inscripțiilor scrijelite de cei care vizitează Slănicul; noi reguli sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor; unul dintre ,,miticii bucureșteni”, care pe lângă glume și farse proaste, face și unele bune, precum cea publicată în ziarul de astăzi; la rubrica ,,Simpatiile noastre”, azi, farmacistul Johann (Ioan) Werner; sunt scoase la vânzare cinci loturi de pământ pentru construcția de noi vile.
Iată că, pentru prima oară după 66 de ani, Epitropia pune în discuție, prin vocea epitropului Emanoil Riegler, construirea unei noi biserici, întrucât cea existenă (cu hramul ,,Sfântul Ilie”), construită în 1847, de preotul târg-ocnean, Gavril Manciu, cu ajutorul unor enoriași (așa cum apare în raportul protoiereului Teodor Atanasiu din anul 1885), ajunsese într-un stare avansată de degradare. Cauzele ? Cele pe care l-am prezentat într-un episod anterior, respectiv că, din pricina drumului lung și obositor până în stațiune era foarte greu ca un preot să asigure slujbe în mod regulat, iar numărul mic de credincioși din Slănic nu puteau susține întreținerea unei biserici. Colac peste pupăză, Epitropia de la Iași a renunțat la planul de a muta biserica în Satul Nou, dar nici nu a întreținut-o, toate aceste cauze ducând la starea în care se afla biserica la momentul de față. Culmea este că, în ciuda discursului mobilizator al epitropului Riegler de susținere a construirii unei noi biserici, ca și a primelor donații importante făcute în acest sens de o serie de oameni de bine, intervine Primul Război Mondial, în timpul căruia, un obuz lovește bisericuța, lăsând în urmă doar amintirea sa. De-abia în 1927 începe construcția noii biserici, care va fi terminată și sfințită, la 15 august 1929.
Totuși, referitor la istoria acestei biserici, se impune o mențiune care ar trebui analizată și clarificată de istorici: potrivit litografiei cromatice pe care a realizat-o pictorul ieșean, Emanoil Panaiteanu-Bardasare, în anul 1880, care a fost și prima imagine a stațiunii Slănic-Moldova (și a doua cea mai veche litografie din lume), se poate observa că în centrul stațiunii exista deja o biserică (conform fotografiei din articol), pe care unele surse o datează de pe la 1810, deci, că aceasta ar fi fost prima biserică din stațiune, reclădită mai apoi, în 1847…
Să revenim însă, la discursul prof. dr. Emanoil Riegler, epitropul Casei ,,Sf. Spiridon”, rostit pe 20 iulie 1912, cu ocazia hramului bisericii din Slănic și împlinirii a 111 ani de la descoperirea primului izvor mineral, cuvântare prin care Epitropia își dă acordul și susține construirea unei noi biserici, ocazie cu care este lansată și o campanie de donații pentru realizarea acestui proiect.
După ce a evocat cele săvârșite de domnitorul Ștefan cel Mare, care în amintirea fiecărei lupte mari a zidit câte o biserică, ca și necesitatea ridicării unei noi biserci și la Slănic, unde e nevoie nu numai de tămăduirea trupească ci și de cea sufletească, după un istoric al stațiunii și al realizărilor înfăptuite sub administrația de Epitropiei ieșene, medicul și profesorul Riegler, care se declară un pic mai subiectiv, ca și om al locurilor ce este (de peste munte, din Grozești, astăzi comuna Oituz, n. a.), a mai spus: ,,Istoria popoarelor ne arată că și atunci când au fost distruse, tot au mai rămas monumente, statui, biserici etc și cu ajutorul acestora s-a completat de multe ori istoria trecutului acelor popoare; de aceea cred că ridicarea de monumente, de așezăminte filantropice, de statui, de biserici, se impune oricărui popor civilizat. Ce contrast între frumoasele vile, hotelurile luxoase, cazinoul modern și această veche și ruinată bisericuță. Ce vor crede străinii care vizitează Slănicul, față de acest contrast, oare demnitatea noastră nu va fi atinsă? De aceea, sunt convins că o nouă biserică în frumoasa noastră stațiune balneară va găsi, în inimile tuturor bunilor români care au vizitat-o și și-au găsit aici sănătatea, aprobarea lor binemeritată și obolul lor, după putințe. Ar fi o manifestare de recunoștință către providența divină, care a făcut ca în această admirabilă, frumoasă și încântătoare regiune a Moldovei, să iasă la lumina zilei izvoarele minerale, atât de bogate în principii terapeutice. (…) Termin aici propunerea mea, cu următoarele cuvinte: iubirea de patrie și de neam ne procură o viață senină, aspirații sublime, o lungă dulce primăvară și o îndelungată tinerețe sufletească, ceea ce vă doresc tuturor”.
Emanoil Riegler a avut o intensă activitate didactică și științifică (așa cum am prezentat în episodul 50), întreaga sa viață fiind un exemplu de muncă în slujba sănătății. Iată și unul dintre crezurile sale de viață, care ar trebui să constituie un reper, mai ales în zilele noastre, pentru mulți dintre dascălii, medicii și oamenii noștri politici: ,,Aproape 46 de ani i-am închinat în adevăr îngrijirii bolnavilor, educației studenților și cercetărilor de laborator, săvârșind muncă trudnică numai pentru binele omenirii, singurul scop în vederea căruia mi-am sacrificat întreaga mea viață, prețuind mulțumirea izvorâtă din ocupațiile științifice, mai presus de orice plăcere omenească…” (Sursa: articolul ,,Medicul ieșean Emanoil Riegler: Dragostea de știință și de oameni”, publicat de site-ul ,,dosaresecrete.ro”, la https://dosaresecrete.ro/medicul-iesean-emanoil-riegler-dragostea-de-stiinta-si-de-oameni/.
Apelul epitropului Riegler este reluat și completat de redactorul-șef, M. Miereanu, în articolul ,,Obolul nostru”, ca un îndemn pentru toți locuitorii și vizitatorii stațiunii: ,,Dacă, dat fiind materialismul vremurilor în care trăim, nu ne putem ridica până la înălțimea de sentimente ale înaintașilor noștri, o elementară datorie de recunoștință ne impune să plecăm urechea la îndemnul distinsului efor, dr. Riegler, pentru ca lipsa aceasta a Slănicului să fie împlinită. După cum altădată, C. Esarcu, cel cu vorba rămasă legendară, `Dați un leu pentru Ateneu!`, a înălțat în Capitală unul dintre cele mai spelndide monumente culturale, tot așa, noi, locuitorii sau vizitatorii `Perlei Moldovei`, să considerăm, ca o datorie de onoare, chestiunea bisericii din stațiune. Să ne dăm obolul cu toată dragostea creștinească ce ne-a mai rămas, de pe urma scepticismului modern”. Și, apropo de subiectul în discuție: în vremurile de atunci se ridicau statui sau se construiau monumente și biserici din bani publici. Vorba ,,Dați un leu pentru Ateneu!” de aici vine. Dar, atenție! Asta nu înseamnă că oamenilor li s-au cerut bani ,,pe gratis”. Ci se organizau tombole, serbări sau diverse alte evenimente (așa cum o să vedeți în episodul următor că s-a petrecut și la Slănic), la care ei cumpărau bilete de la organizatori. Era o transparență deplină în privința folosirii banilor publici. Astfel, până la ultimul bănuț era înscris într-un proces-verbal, unde se notau veniturile obținute, cheltuielile făcute și venitul net rămas, iar datele erau publicate în ziare, după care se ridicau statuile si monumentele, bisericile și altele.
Remember: La 28 ianuarie 1865, din inițiativa lui Constantin Esarcu, a dr. Nicolae Ktretzulescu și a lui Vasile Urechia, s-a întemeiat Societatea Culturală „Ateneul Român”, iar la 25 februarie 1873, aceștia au lansat propunerea de construire a edificiului Ateneului Român și au inițiat, o amplă campanie printr-un slogan simplu, dar eficient: „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Palatul Ateneului Român s-a clădit cu bani dintr-o subscripție publică, în urmă organizării unei loterii naţionale, când s-au pus în vânzare 500. 000 de bilete în valoare de un leu. V. A. Urechia spunea, următoarele: „De unde, nepăsarea de toate a românului care cânta: `Am un leu / Şi am să-l beu / Nici acela nu-i al meu`, femeile române, generalul Florescu, Nicolae Kretzulescu şi mai ales Constantin Esarcu au învăţat pe români să-şi schimbe cântecul şi să zică: `Am un leu / Nu-l mai beu / C-o să-l dau la Ateneu`. Atunci a fost lansată chemarea celebră „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Și așa a fost marcat un moment istoric…
O dată ce s-a decis, ,,în mod definitiv”, construirea unie noi biserici la Slănic, se observă o emulație, ,,o sinceră pornire din inimă a tuturor vizitatorilor, de a contribui cu sume de bani pentru grabnica realizare a mărețului gând”. În acest sens, începând din data de 20 iulie 1912, adică o dată cu sărbătoarea hramului bisericii și a discursului epitropului Emanoil Riegler, la Casieria băilor s-a deschis ,,Condica de aur a donatorilor” (o listă de subscripție), pentru clădirea noii biserici a Slănicului. Aflăm că printre primii donatori s-au numărat cunoscutul filantrop ieșean, lt. col. Constantin Langa, care a oferit suma de 1. 000 de lei și, bineînțeles, Epitropia ,,Sfântul Spiridon” din Iași, cu o subscripție de 10. 000 lei (despre alți donatori și serbarea organizată pentru strângerea de fonduri necesare construirii bisercii din Slănic, detalii în episodul următor).
Constantin Langa (1829 – 1914) a fost ofițer de ordonanță a domnitorului A. I. Cuza, avansând până la gradul de locotenent-colonel, după care a intrat în viața politică, fiind și primar al orașului Iași, între 1891 – 1892. El a fost și un cunoscut filantrop: pe lângă multe donații oferite cu diverse ocazii, acesta a încurajat și artele frumoase, fiind posesorul unei mari galerii de artă, cu portretele tuturor oamenilor însemnați ai țării, galerie pe care a dăruit-o Universității ,,Al. I. Cuza” din Iași.
Și tot legat de donații, ziarul mai anunță că joi, 26 iulie 1912, va avea loc, în Parcul stațiunii, o grandioasă serbare câmpenească, iar seara, în Sala teatrului din Cazinoul Regal, un mare bal, manifestări organizate de ofițerii aflați în stațiune. Se anunță că veniturile obținute vor fi folosite la ridicarea monumentului, care va fi închinat locotenentului aviator, Gheorghe Caranda, mort la 20 iunie 1912, când biplanul lui s-a prăbușit pe terenul de zbor din Cotroceni. ,,Drama locotenentului Gheorghe Caranda e descrisă în Istoria aviaţiei române. Pe scurt, în dimineaţa zilei de 20 iunie 1912, în timpul decolării, avionul `Farman III` pe care îl pilota s-a prăbuşit, pilotul pierzându-şi viaţa. Înainte de aceasta, aviatorul a nesocotit semnul rău ce se ivise la un zbor anterior. `La unul din zborurile de instrucţie, locotenentul Gheorghe Caranda a fost accidentat la umăr şi mâna stângă`. Ambiţios şi curajos, ofiţerul şi-a reluat exerciţiile de zbor după o săptămână, atunci când s-a produs şi tragedia. În locul unde s-a întâmplat nenorocirea a fost ridicat un monument. Considerat un adevărat erou, locotenentul Gheorghe Caranda a fost decorat, post-mortem, cu ordinul `Virtutea Militară`. De asemenea, ofiţerul este trecut primul într-un memorial al bravilor piloţi români. Ordinul de decorare a fost întocmit de către ministrul de război, generalul Argetoianu şi înaintat Regelui Carol, care l-a semnat imediat. Motivul pentru care îi fusese acordată decoraţia? Militarul a murit la datorie, în `postul de onoare`. Decoraţia i-a fost pusă pe piept eroului-aviator încă de înainte de ajunge la Iaşiul natal, unde a fost înmormântat. A fost subliniat faptul că lt. Gh. Caranda şi-a dat tributul de sânge la naşterea aviaţiei române” (articolul ,,Exclusiv. La mormântul primului erou aviator militar din istoria României, Gheorghe Caranda”, de Cristinel C. Popa, publicat în ,,jurnalul.ro”, la https://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/exclusiv-la-mormantul-primului-erou-aviator-militar-din-istoria-romaniei-gheorghe-caranda-661290.html). Mențiune: Avionul pe care îl pilota Caranda în momentul tragicului accident, respectiv ,,Farman III”, a fost printre cele utilizate la Școala de pilotaj Chitila și, aparent, a avut o problemă de stabilitate longitudinală și, în plus, motorul a fost sub-performanțe în ziua accidentului.
În articolul ,,Sinaia și Slănicul”, ziarul revine la înlesnirile pe care le are stațiunea climatică Sinaia, față de stațiunea balneoclimatică, Slănic-Moldova, deși în cazul acesteia din urmă, rezultatele finale sunt remarcabile. Și aceasta, pentru că, sunt instituții care înving prin propriile lor puteri și merite, precum Slănicul, în timp ce altele se dezvoltă cu sprijinul statului, precum Sinaia, localitate aleasă drept reședință regală de către Carol I, care a construit aici complexul castelului ,,Peleș”. În schimb, ,,Slănicul s-a dezvoltat și a câștigat cununa meritelor și valorilor scumpe, mulțumită exclusiv, sforțărilor lăudabile ale administrațiilor de care a fost condus (sub tutela Epitropiei ,,Sf. Spiridon”, n. a.) și de zelul vizitatorilor încurajatori”, în timp ce, ,,Sinaia datorează progresul său, sforțărilor din afară, căci, necontenit această stațiune s-a bucurat de sprijinul și de atenția statului, a instituțiilor publice, iar pe lângă toate acestea, Sinaia se mai bucură și de marele noroc, acela de a fi reședința M. S. Regelui și prin aceasta, ajunge să adune familiile boierilor români”. Din păcate, stațiunii Slănic-Moldova i-a fost retrasă orice formă de subvenție din partea statului, încă în urmă cu doi ani: ,,Statul a încurajat întotdeauna, prea puțin Slănicul. Acum tot așa. Ba mai mult încă, subvenția de 8. 000 de lei a fost retrasă încă de acum doi ani… Această retragere a subvenției a constituit un moment de greutate, însă avem mulțumirea adâncă de a constata că administrația Casei `Sf. Spiridon` a putut depăși această situație grea, dând Slănicului tot sprijinul, pentru a propăși pe mai departe prin propriile sale mijloace. În schimb, diferitele bugete investesc din nou Sinaia, cu atâtea alte subvenții și înlesniri!… Dar sfârșim după cum am început: sunt instituții care au o soartă mai grea și au de parcurs un drum mai spinos, dar rezultatul pentru acestea este mai prețios și succesul mai scump. Slănicul are soarta acestor instituții”.
Nemulțumit de gesturile unora dintre vizitatori, care scrijelesc tot felul de inscripții pe unde apucă, mai cu seamă prin pădure și prin zona izvoarelor, la rubrica ,,Ecouri”, redactorul-șef scrie: ,,La Slănic, de la stânca cea mai înaltă și până la cea mai modestă bancă din pădure, nimic nu scapă de zgârieturi și mâzgălituri vizitatorului, care ține morțiș să-și sape în piatră sau scrie pe bănci, numele său spre amintire. Apoi sunt scrise tot soiul de gânduri, ce arată gradul de inteligență al celor care găsesc nimerit a și le aștene pe băncile și mesele de pe alei. Brazii, cu toată frumusețea și balsamul lor, nu pot rezista capriciului vizitatorilor și sunt cei mai atacați. Sunt astfel de inscripții de pe la 1875 și se întâlnesc la fiecare pas (cea mai veche, care dăinuie și astăzi este în stare foarte bună și este datată de la 1869, n. a.)”.
Mai aflăm din acest număr al ziarului, de o importantă circulară sosită de la Capitală, care vizează controlul sanitar-veterinar și pentru siguranța alimentelor: ,,Multe dintre localitățile cu virtuți climaterice și balneare devin foarte populate de vizitatori, ceea ce necesită un serviciu veterinar și de control al alimentelor propriu. De această lipsă de control se folosesc neguțătorii pentru a-și trece în consumație porci, vite, oi, păsări și altele, atinse de diferite boli, ca și cărnuri adesea alterate, prin vechime. Pe temeiul acestei stări de lucruri, dl dr. Bărdescu, directorul general al Serviciului veterinar a dat o circulară tuturor doctorilor veterinari din județele înzestrate cu stațiuni balneare și climaterice, rugându-i să viziteze cât mai des asemenea localități și să organizeze un serviciu de control al animalelor și al cărnurilor puse în consumație, atât de măcelari, cât și de unitățile hoteliere și punctele de vânzare. În fiecare localitate va exista un revizor de vite, care va controla starea animalelor și a produselor de origine animală. Medicii veterinari, civili sau militari, care se vor afla la cură în acele stațiuni au fost rugați să-și dea concursul, care va fi considerat ca oficial. Măsura luată de dl dr. Bărdescu este dintre cele mai lăudabile și întrucât privește Slănicul nostru, are aprobarea tuturor vizitatorilor”.
Unul dintre ,,miticii bucureșteni” (de la Mitică, personajul lui Caragiale), care pe lângă glume și farse proaste face și unele bune, este personajul central al unei scenete comice, publicată în articolul ,,Una bună” și pe care autorul se grăbește să o împărtășească cititorilor rubricii ,,Vrute și nevrute”, ca să-i înveselească și să le reamintească faptul să se află într-o stațiune, unde buna dispoziție este la ea acasă. Pe scurt, un medic veterinar din cei mai de vază din București este chemat la telefon de o persoană care se plânge că are un animal bolnav și nu unul oarecare, ci un cal. La întrebarea ce problemă are calul apelantului, acesta îi răspunde medicului că patrupedul ține un picior ridicat, pe care nu-l poate lăsa jos și-l roagă să-i prescrie un tratament, cât mai degrabă. Medicul îi spune că nu poate trata calul prin telefon și că trebuie neapărat să-l vadă. Clientul este de accord și îl așteaptă pe medic la adresa transmisă prin telefon: bulevardul Academiei, peste drum de Senat. La final, medicul îl întreabă pe client cu cine are onoarea să stea de vorbă, iar răspunsul este unul super tare: ,,Cu Mihai Vitezul!” (aluzie la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, situată pe Bd. ,,Elisabeta”, în piața din fața Universității din București)…
Personajul caragialesc invocat în articol este în fapt bucureșteanul nostru, ,,care are reputația că-i un băiat de spirit, căci, mai în fiecare locuitor al cetății lui Bucur, trăiește veșnic treaz, un Mitică!” și că, ,,pe lângă unele glume și farse proaste, face și unele bune, iar atunci când le nimerește, își răscumpără toate păcatele”. Așadar, o scurtă prezentare: ,,Concret, Mitică e un personaj de ficţiune pe care Ion Luca Caragiale l-a făcut cunoscut cititorilor săi pentru prima dată într-o schiţă din 1900: `Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian. El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat este spiritul lui original şi inventiv. Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieţii găseşte un cuvânt de spirit la moment, şi pentru asta simpaticul parizian al orientului este foarte căutat şi plăcut în societate. Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi epatează cu verva lui scânteietoare`. (…) Potrivit etnologului Şerban Anghelescu, `Mitică este un personaj care se distinge prin comunicarea excesivă şi prin volubilitatea excesivă. Mereu se mişcă, dar se mişcă lingvistic în primul rând. Dă senzaţia că e alunecos prin conversaţie dar, până la urmă, nimic nu demonstrează că el ar fi un rău amic, un trădător`. Până la urmă, după cum spunea și scriitorul Stelian Tănase, `Mitică` e un clişeu literar, ca şi Zoe, ca şi Caţavencu`”. (cf. articolului `,,Capitala ,,miticilor`”, publicat pe site-ul ,,adevarul.ro”, la https://adevarul.ro/stil-de-viata/capitala-miticilor-1298596.html
Un profil al reputatului farmacist ieșean, Johann (Ioan) Werner (1853 – 1922), este creionat la rubrica ,,Simpatiile noastre”, personalitate pe care am prezentat-o în articolul ,,1908: Marele incendiu de la Slănic Moldova”, publicat în ziarul ,,Deșteptarea”, 10 martie 2023, la https://www.desteptarea.ro/1908-marele-incendiu-de-la-slanic-moldova/. De aceea, o să reproduc cele câteva rânduri cuprinse în rubrică: ,,Un om cinstit, în cea mai largă accepțiune a cuvântului. Blând, bun, îndatoritor și afabil, iată în trăsături generale, ce se poate spune despre dl Werner, care și-a câștigat o reputație bine definită, prin muncă, iar pentru Slănic, meritele sale sunt și mai mari, căci, domnia-sa a fost de fapt acela, care timp de peste 15 ani, printr-o muncă perseverentă, reclamă inteligentă și costisitoare, a popularizat binefacerile apelor minerale din localitatea noastră, distribuindu-le în toate colțurile țării”.
Vă readuc aminte, doar atât: în 1895, farmacistul Werner a obţinut dreptul de a înfiinţa o farmacie – filială la Slănic-Moldova (funcţionând până în 1912) şi de a exploata apele minerale de aici; a iniţiat îmbutelierea apelor minerale, fiind probabil primul farmacist exportator al acestora, iar pentru reclamă a publicat lucrarea ,,Descrierea pe scurt şi întrebuinţarea apelor de la băile Slănicului din Moldova” (1895, Roman). Revine apoi în 1903, cu o altă lucrare, intitulată ,,Importanţa şi eficacitatea apelor minerale de băut de la Slănicul din Moldova”, care demonstrează studiul aproape neîntrerupt al izvoarelor din stațiune întreprins de farmacist.
Și ca o ultimă noutate din acest număr, ziarul ne informează că Epitropia de la Iași va scoate în curând la vânzare, prin licitație publică, un număr de cinci loturi de pământ, din cele mai bune zone ale Slănicului, pentru construirea de noi vile. Bună inițiativă!
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto 1: Prima imagine a stațiunii Slănic-Moldova: Arhiva istoricului Corneliu Stoica, din colecţiile Bibliotecii Academiei Române
Foto 2: Prof. dr. Emanoil Riegler, alături de cartea sa ,,Cuvântări”, site-ul ,,dosaresecrete.ro”, la https://dosaresecrete.ro/medicul-iesean-emanoil-riegler-dragostea-de-stiinta-si-de-oameni/
Foto 3: Gheorghe Caranda, site-ul ,,galeriaportretelor.ro”, la https://galeriaportretelor.ro/item/gheorghe-caranda/, din Fototeca MNIR (Muzeul Național de Istorie a României)
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

                                       

Ziarul Curierul Slănicului Moldova” (55): Premoniția redactorului-șef al ziarului slănicean s-a adeverit exact la 110 ani de când a publicat-o! Material adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan Busnea

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 7, Anul X, Marți, 24 iulie 1912.
Din sumarul acestui număr: statistici noi în mai vechea problemă ,,stațiunile românești vs. stațiunile din străinătate; Slănciul de ieri (1801) și cel de zi (1912), cu o premoniție care s-a adeverit la 110 ani de când a fost publicată de redactorul-șef M. Miereanu; schiță de portret: Rudolf Șuțu, un alt vizitator de seamă al Slănicului; în toiul sezonului din 1912, Slănicul oferă aspectul unei mari stațiuni europene; ziarul Curierul oglindit în presa centrală; printre jocuri de cuvinte și expresii; scriitorul, academicianul și omul politic, Nicolae Gane, unul dintre cei mai consecvenți și mai reputați vizitatori ai stațiunii.
Aproape că nu există vreun număr al ziarului, care să nu elogieze stațiunea Slănic-Moldova și să îndemne cititorii și vizitatorii să renunțe la obișnuința de a tot vizita stațiunile din străinătate.
Nu mai departe, articolul intitulat ,,Slănicul și ispita străinismului”, de fapt, editorialul ziarului, semnat de M. Miereanu, aduce câteva idei mai nuanțate, pe scheletul celor anterioare referitoare la acest aspect, la care se adaugă și note statistice actualizate: ,,Slănicul e cel mai binecuvântat cuib din Carpații Moldovei și totuși, câți dintre copiii plaiurilor românești, ai căror strămoși și-au adăpostit traiul în tihna sălbatică a acestor munți, nu trec astăzi granițele țării, pentru a-și căuta liniște mângâietoare și desfătare rafinată pentru ochi, în munți, păduri și localități străine. Totuși, Slănicul nu e iubit de români cum ar merita să fie, pentru că nu știm să prețuim îndeajuns darurile scumpe cu care ne-a înzestrat natura. Și când te gândești câte valuri de aur aruncăm în fiecare an peste graniță, în stațiunile balneare străine! După o ultimă statistică se constată că românii cheltuiesc în stațiunile străine, rotunda sumă de cinci milioane de lei anual, pe când în Franța rămân 66 de milioane lei, în Italia 30 de milioane, în Elveția 21 milioane, numai de la străinii care vizitează stațiunile balneare și climaterice ale acestor țări. De câțiva ani s-a pornit o energică acțiune pentru redeșteptarea sentimentelor de dragoste pentru nația și limba română. Când ne vom scutura oare și de această boală a stațiunilor străine, pentru a ne sătura ochiul și sufletul cu multele comori de frumusețe al Țării Românești? Când ne vom deprinde să respectăm cu mai multă evlavie frumusețea și munca acestui colț de pământ pe care trăim? Când ne vom respecta… milioanele pe care astăzi le aruncăm peste graniță, pe când în munții pe unde zburau odinioară plăieșii lui Ștefan cel Mare, dorm atâtea frumuseți și atâta șopot de izvoare chemându-te la o vârstă de desfătare și de întinerire?”
În articolul ,,Slănicul de Ieri și de Azi…”, redactat de M. Miereanu în ajun de Sfântul Ilie, acesta face un arc peste timp, de la descoperirea primului izvor mineral de către serdarul Mihalache Spiridon, la 20 iulie 1801, până în prezent, în 1912, adică, la ,,un veac și unsprezece ani, de când în valea asta frumoasă, nu viețuiau prin codrii nerăzbiți încă de piciorul omului, decât urși și cerbi; izvoarele izbucneau în neștire din stânci prăpăstioase, iar peste pădurile sălbatice nepătrunse, se roteau vulturii în voia lor”. Emoționanta descriere, continuă: ,,Un veac și unsprezece ani, ce mult și ce puțin în același timp! Un veac sunt două vieți de om, dar nu sunt niciun sfert din viața unei statorniciri orășenești. S-a stins demult serdarul Mihălucă, descoperitorul Slănicului, și în seara asta frumoasă de ajun de Sfântul Ilie, parcă văd sufletul său plutind încă deasupra acestui vechi colț de vânătoare. Seara e calmă, senină. Globurile albe, ca niște izvoare de lumină, risipesc întunericul nopții care se lasă; mari și albe se înalță în umbre, hotelurile noi ale Slănicului; pe terasele înecate de lumina electrică, lumea roiește voioasă, iar valea răsună de cântecul muzicii. Mâine e praznic, un veac și unsprezece luni… Stau într-un colț de umbră și mă gândesc la peripețiile trecutului. E frumos prezentul… Simțim rara mândrie a unei epoci de vrednici urmași. Cling, cling, s-aud ca niște clopoței de sanie, tălăngile unei birji de drumeți care se apropie. Imagine de ducă, de necurmată nestatornicie. Ca mâine ne vom duce și noi din Slănicul de azi; în anul 2023, niciunul dintre toți aceștia care se plimbă pe-aici voioși, în bătaia luminilor de seară, nu va fi decât ceea ce este azi, serdarul Mihălucă… Slănicul de peste ani nu va semăna poate, cu Slănicul de astăzi, mai mult decât seamănă cel de azi cu cel de ieri. Toate se vor fi schimbat, în bine firește, tot în mai bine, toate până la rândurile cu care cronicarul de atunci va scrie și el câteva rânduri de aducere aminte, că peste Slănicul serdarului Mihălucă a mai trecut un veac și unsprezece ani, peste veacul și cei unsprezece ani la care suntem acum!”
Și iată, vrednicule coleg, că premoniția ți-a fost împlinită, iar munca ta, de ani și ani de zile, îți este acum răsplătită și pe veci recunoscută! Astfel, la 110 ani, adică în 2022, am redescoperit acest ziar și am pornit un serial online (unic în România), care oglindește rolul extrem de important pe care ,,Curierul Slănicului Moldova” l-a avut, pe toată durata apariției sale, în scrierea istoriei și în promovarea acestei minunate stațiuni.
Un gest colegial, normal pe-atunci pentru breasla gazetarilor, îl face din nou redactorul-șef M. Miereanu, care schițează, de această dată, un portret al lui Rudolf Șuțu, redactor-șef și mai apoi, director al cotidianului ieșean ,,Evenimentul”, director al Casei ,,Sf. Spiridon” din Iași, unul dintre vizitatorii Slănicului: ,,Un caracter de factura celor ce se impun prin cuvântul magic: cinste. Ziarist prin înclinații și om cinstit prin intimitatea firii, concretizează, prin tot ceea ce scrie, superioritatea elementelor morale. Nu admite negocieri în lumea morală, nici în cea politică și, ca urmare logică, luptă întotdeauna, împotriva elementelor ce coboară prestigiul, principiile înalte ale eticii și politicii. Ca redactor la ziarul `Evenimentul`, a știut să apere chestiunile drepte și de interes obștesc. Pus în funcția de director al Administrației Eforiei `Sf. Spiridon`, dl Rudolf Șuțu, dovedește, cu atât mai mult, rostul mare al oamenilor cinstiți și cu tragere de inimă în administrarea bunurilor publice”.
Născut la Iași, fiu al profesorului Alexandru Grigore Suțu și al Luciei Alexandru Miclescu, strănepot al domnitorului Alexandru Nicolae Suțu, Rudolf Suțu (1880 – 1949), se remarcă în prima jumătate a secolului al XX-lea ca ziarist, scriitor, istoriograf, traducător. A fost primul director al Bibliotecii Municipale din Iași (actuala Bibliotecă Judeţeană „Gheorghe Asachi” Iaşi), membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, efor al Spitalului „Sfântul Spiridon”, precum și primul director al Muzeului „Cuza Vodă” din Iași, care a funcționat din anul 1938 în actuala clădire a Muzeului Unirii, de pe strada Lăpușneanu nr. 14. Rudolf Suțu este cunoscut, de asemenea, ca autor al volumelor „Iașii de odinioară”, în care prezintă o lume reconstituită din amintiri de familie, din istorisiri auzite despre oameni, locuri, obiceiuri și moravuri. Alături de M. Miereanu și de alții, Rudolf Suțu a fost unul dintre fondatorii Sindicatului Ziariștilor din Moldova (1918), ca și ai Cercului Ziariștilor Profesioniști din Iași (1922). A fost distins cu medalia ,,Ordre des Palmes académiques/ Ordinul Palmelor academic”, decorație ce i-a fost conferită de președintele Franței, la sfârșitul Primului Război Mondial (cf. Maura Anghel, articolul ,,Expoziție despre Rudolf Suțu, primul director al Muzeului «Cuza Vodă» și gazetar la Evenimentul”, ziarul ,,Evenimentul”, 28. 12. 2020, la https://ziare.com/ziare-iasi/stiri-actualitate/expozitie-despre-rudolf-sutu-primul-director-al-muzeului-cuza-voda-si-gazetar-la-evenimentul-8340388).
O nouă radiografie panoramică a stațiunii este realizată în acest număr al ziarului, în articolul ,,În plin sezon”, adică în vara lui 1912, când pitoreasca localitate de pe Valea Slănicului este în plină animație, într-o mișcare febrilă, clocotind de viață: ,,Într-adevăr, în toiul arșițelor de vară, Slănicul Moldovei capătă aspectul unui mare oraș european. Marile calități pe care le are această stațiune, regeneratoare a sufletului și corpului omenesc, dar și extraordinara-i frumusețe cu care natura a împodobit-o, i-a atras, an de an, o tot mai mare afluență, din toate colțurile țării. Observând imensa varietate a vizitatorilor aflați în Slănicul Moldovei, acum, în toiul sezonului s-ar putea trage concluzii interesante. Astfel, în mulțimea generală putem vedea figurând toate clasele sociale din țara noastră, fără ca să se nuanțeze această distincție `de clasă`: ceea ce înseamnă o calitate, nu numai a vizitatorilor europenizați ai stațiunii, dar însuși un avantaj al Slănicului. Căci, afluența mărindu-se din ce în ce, implicit se introduc moravurile moderne, care contribuie indirect la educația publică, de o deosebită importanță pentru o stațiune de cură, așa cum e Slănicul. Aici, moravurile publice sunt dintre cele mai alese, fapt care face ca între toți vizitatorii să domnească o armonie perfectă”. Se mai menționează în articol că celelalte aspecte ale stațiunii, în special direcțiile în care se acționează ,,oferă aspectul unei mari stațiuni europene”, fapt îmbucurător pentru toți vizitatorii și încurajator pentru administrația stațiunii.
La rubrica ,,Presa și ziarul nostru”, cotidianul ,,Universul”, cel mai apreciat și răspândit ziar din România, publică, cu titlul ,,Un ziar balnear”, următoarele rânduri ,,măgulitoare” la adresa ziarului slănicean: ,,Slănicul Moldovei e unica stațiune din țară, care pe lângă multe altele, are și un ziar al său propriu: `Curierul Slănicului Moldova`, care a împlinit zece ani de la reapariția sa, sub conducerea colaboratorului nostru, dl M. Miereanu, din Iași. O redacție modestă, instalată la hotelul `Cerbul`, în fața parcului frumos, de unde nu e de mirare că vin inspirații numeroase și variate. Ziarul apare în fiecare marți și e una dintre lecturile favorite ale publicului vizitator, dar și un plăcut intermezzo între gazetele politice. Abonamentul pentru întreg sezonul este de
2, 00 lei, iar un exemplar costă 10 bani”. Și, la final, câteva gânduri ale redactorului-șef, cuprinse într-o imagine de ansamblu a vârfului de sezon: ,,Animația de nedescris din stațiune, superbul buchet al sexului frumos, cu bogatele toalete speciale – în mijlocul acestei împrejurimi pitorești, conferă aspectul unui adevărat tablou feeric! Minunatele dimineți, zori de zi consacrate izvoarelor tămăduitoare, delicioasele ore când lumea se adună în parc și fermecătoarele seri din Slănic sunt tablouri pitorești, cum doar numai la fotoplastie se pot vedea. Și aceste tablouri, atât de captive pentru ochiul vizitatorului izolat, care observă și absoarbe nemărginita frumusețe, aceste tablouri nu se pot schița în câteva rânduri de gazetă. Ele trebuie văzute în natură, ele trebuie trăite! Deci, să trăim din plin aceste clipe, în Slănicul Moldovei!”
Foarte interesant mi s-a părut jocul de cuvinte și expresii grupate în articolul ,,Lapsusuri”, după cum veți putea vedea: ,,S-a scumpit traiul! Iată strigătul lugubru ce străbate aproape toate țările civilizate. Și fiecare caută scăpare, economie. M-am hotărât să mănânc uscături în loc de carne. Cârnățarul meu nu era scump, dar greșea la cântar. Și de câte ori îl prindeam, găsea câte un răspuns glumeț: – E prea gras jambonul și trage mai greu, îmi spuse odată; eu i-am răspuns că e mai sărat jambonul decât gluma. S-a cam supărat atunci, furnizorul meu… Dar făcea și glume `culte`: – Uite omule, zisei, aici e de-un leu limbă?! – A, da, îmi răspunse, am greșit cu o sută de grame, era un lapsus linguae (o eroare de limbă, adică de vorbire, n. a.). – Când ai să faci greșeli ca aceasta la crenvurștii dumitale, să spui că-i un `lapsus salami`, îi răspunsei eu (de la lapsus calami, o eroare la scris, n. a.). Și apropo de lapsusuri, trebuie să ne ferim de acestea. Eu, cel puțin când scriu, sunt cu toată atenția pentru a nu face omisiuni, greșeli etc. Și ca să le eviți, trebuie să te servești întotdeauna de hârtie bună, de cerneală așișderea și mai cu seamă, de peniță bună. Poate pentru aceasta s-a dat numele unei penițe `Klaps`. Nu râdeți, mie îmi place această peniță. Mă servesc de ea de minune. Într-o zi însă, am pățit-o. Intru în librărie, cer o cutie de penițe Klaps, mi-o împachetează, îi plătesc. Când să le deschid acasă, ce să vezi, altă peniță, altă firmă! Nici nu seamănă cu Klaps. Librarul mi-a tras `clap(s)a`”. (Cf. DEX, Lapsus, lapsusuri, s. n. – Greșeală comisă din neatenție în scris sau în vorbire; imposibilitate momentană de a-și aminti ceva; lipsă de memorie. /<lat., fr. lapsus; lapsus linguae, eroare în vorbire; lapsus calami, eroare la scris).
Printre vizitatorii Slănicului din această superbă lună de vară, pe lângă celebrul neurolog și academician, Gheorghe Marinescu (care mai fusese în câteva rânduri la Slănic, unde a oferit și consultații medicale pacienților de aici), Rudof Șuțu (mai sus amintit), Raul Crăciun (directorul ziarului ,,Evenimentul”) sau epitropul și medicul Emanoil Riegler, se va afla și scriitorul, academicianul și omul politic, Nicolae Gane, împreună cu soția sa, Sofia Stoianovici, cu care a avut nu mai puțin de opt copii: trei băieți și cinci fete! Familia Gane a fost cazată la Hotel ,,Puff”. Și uite-așa, au trecut 44 de ani de la prima vizită în stațiune a lui Nicolae Gane, pe când avea 30 de ani, iar acum, în 1912, împlinise deja 74 de ani și era academician de patru ani, după ce fusese de cinci ori primar al Iașului, dar cu ce rezultate! Și tot în 1912, după binemeritata ședere la Slănic, îl regăsim într-o fotografie istorică realizată la Ședința plenară a Academiei Române din același an, cu o prezentare detaliată a celor prezenți (o adevărată elită), pusă la dispoziție de Pierre Rădulescu, pe blogul ,,Update, Lives”, publicată anterior pe Facebook, de prof. Iulian Bilauschi și pe care o vedeți atașată în acest episod: masa din spate stânga (de la stânga spre centru): Spiru Haret, General Grigore Crăiniceanu, Nicolae Teclu, Petru Poni, Ștefan C. Hepites, Victor Babeș, Anghel Saligny, Grigore Antipa, Ion Th. Simionescu; așezat la aceeași masă, în fața lor: Constantin Istrati; masa din spate dreapta, de la centru spre dreapta: Anton Naum, Nicolae Iorga, Alexandru Philippide, Ioan D. Caragiani, Alexandru D. Xenopol; așezați la aceeași masă, în fața lor: Ioan Bogdan, Andrei Bârseanu, Constantin Erbiceanu, Nicolae Qintescu, Nicolae Gane (primul în rândul din stânga al mesei din dreapta); masa din mijloc, de la stânga la dreapta: Iacob Negruzzi, Dimitrie A. Sturdza, Ioan Bianu (Blogul https://updateslive.blogspot.com/2012/12/1912-sedinta-la-academia-romana.html, autor Pierre Rădulescu, 19 decembrie 2012).
Despre ,,Cronica lui Mefistofel” de la rubrica ,,Vilegiatura veselă” și alte epigrame semnate cu psudonimul ,,Giordano” de poetul, epigramistul și publicistul evreu român, Berman Goldner, am scris într-un alt episod, iar spre completare, adaug această nouă epigramă a lui Giordano:
,,L-a trimis pe Stan un medic, ca să-l vindece Slănicul / Și s-a îndreptat Sugilă, căci Slănicul e-o minune / De când bea de-acolo apă, / Vin în gură nu mai pune”. (,,Stan Sugilă la Slănic” – Giordano)
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto Rudolf Șuțu: Arhiva Radu Negrescu-Șuțu, la https://ro.wikipedia.org/wiki/Rudolf_Su%C8%9Bu#/media/Fi%C8%99ier:Rudolf_Sutu_01.jpg.
Foto Nicolae Gane la ședința Academiei Române din 1912: https://updateslive.blogspot.com/2012/12/1912-sedinta-la-academia-romana.html.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

Turist în județul Bacău: Observatorul Astronomic ,,Victor Anestin”, Bacău Material realizat de Romulus-Dan Busnea și Olivian Darie

Observatorul Astronomic din Bacău a luat fiinţă la 30 noiembrie 1976, în clădirea Muzeului de Științele Naturii din str. Karl Marx, nr.2, în fosta casă a lui Criste Cristoveanu, astăzi dispărută. În aprilie 1978, fostul castel de apă al Bacăului, din str. Trotuş nr. 8-10, a fost transformat în Observator Astronomic. Din toamna lui 1979, astronomul Matei Alexescu (1929 -1 993) stabilit atunci la Bacău, pune bazele Planetariului.
În iulie 1980, Observatorul a fost dotat cu un proiector de Planetariu Zeiss ZKP2 şi 3 lunete de 63/840 mm (aduse din Germania). La 4 mai 1984 se inaugurează expoziţia de bază şi Planetariul. În anul 1991 expoziţia de bază este reactualizată de astronomul Matei Alexescu, devenind cea mai mare expoziție de astronomie din ţară.
Modernizarea expoziţiei s-a realizat în permanenţă prin intermediul expoziţiilor temporare și permanente, care au prezentat de fiecare dată noutăţi în domeniu.
Din 22 iunie 1995, Observatorul Astronomic poartă numele băcăuanului Victor Anestin (1875 – 1918), astronom amator, ziarist, scriitor, autor al primului roman stiinţifico-fantastic din România, intitulat „În anul 4000 sau o călătorie pe Venus” (Bucureşti 1889). Opera sa numără zeci articole şi lucrări de astronomie. Pasiunea sa pentru astronomie reiese şi din cele 27 de romane publicate în care chiar dacă acţiunea se petrece în lumi imaginare, noţiunile de astronomie sunt prezentate subtil cititorului. Este fondatorul revistei Orion (prima revistă de astronomie din România – 1907) şi al Societăţii Astronomice Române (1907). Între anii 1907-1912 a tipărit lunar revista de astronomie „Orion”.
În perioada 2014 – 2016, Consiliul Judeţean Bacău a implementat cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord-Est, un proiect prin care s-a restaurant și modernizat clădirea monument istoric și s-a construit un nou corp de clădire, care înglobează accesul în construcţia existentă. De asemenea, s-a deschis expoziţia permanentă „Universul – de la Pământ la stele”, s-a modernizat şi redeschis pentru public Sala ,,Planetariu” (care începând cu 31 Mai 2016 poartă numele astronomului Matei Alexescu). Planetariul este dotat cu proiectoare digitale care oferă vizitatorilor show-uri fulldome cu imagine de mare claritate. Prin intermediul tehnologiei digitale de proiecţie, vizitatorul poate călători în orice punct din Univers. S-au deschis cinci centre de informare, care completează expoziţia permanentă. De asemenea, s-a deschis pentru public un punct de observaţii astronomice, dotat cu telescop performant şi cupolă mobilă, iar terasa clădirii este dotată cu două binocluri care permit vizitatorilor să admire panorama oraşului şi să observe principalele obiective ale municipiului Bacău şi din împrejurimile acestuia.
Observatorul Astronomic ,,Victor Anestin” este o subunitate a Complexului Muzeal de Științele Naturii ,,Ion Borcea” din Bacău și se află situat pe str. Ion Ghelu Destelnica, nr. 8.
Program vizitare: marți – duminică, 8.00 – 16.00; luni – închis
Intrarea ultimului vizitator: 15.20

Turist în județul Bacău: Ansamblul Monumental ,,Emil Rebreanu”, comuna Palanca Material realizat de Romulus-Dan Busnea și Olivian Darie

În istoria zbuciumată a comunei Palanca, din județul Bacău, cele doua războaie mondiale au lăsat urme ce nu pot fi nicicând şterse…
Amplasată într-o zonă de trecătoare între munţi (pasul Ghimeș-Palanca), comuna Palanca a fost localitate de frontieră între România şi Monarhia Austro-Ungaria. Acest statut nedorit a făcut ca de fiecare dată linia frontului să lase mai multe victime decât în alte zone ale ţării. Lucrul acesta a croit răni încă neînchise în sufletele localnicilor, aceştia comemorând cu sfinţenie amintirea jertfei eroilor care si-au dat viaţa pe aceste meleaguri, fie ei români, ruşi sau de alte neamuri.
În comuna Palanca se înalţă două monumente, unul lângă celălalt, ca doi camarazi în luptă, care încă mai stau de strajă la fosta frontieră ce rupea trupul ţării în două. Unul, cel mai vechi, este ridicat întru cinstirea eroului sublocotenent Emil Rebreanu (1891-1917), care în timpul Primului Război Mondial a dezertat din Armata Austro-Ungară, refuzând să mai lupte împotriva fraţilor români. A fost prins, judecat sumar şi executat prin spânzurare la 14 mai 1917, chiar în pădurea de pe versantul austro-ungar al graniţei. Avea doar 26 de ani…
În scrisorile adresate familiei în timpul războiului, sublocotenentul lăsa cu limbă de moarte ca rămăşiţele sale pământeşti să fie îngropate în pământ românesc. În 1921, fratele său, scriitorul Liviu Rebreanu, reuşeşte cu ajutorul Societăţii Monumentelor Eroilor Căzuţi, să reînhumeze osemintele sublocotenentului pe celălalt versant al fostei graniţe, iar în 1922 este înălţat și finalizat monumentul comemorativ în onoarea acestuia. Inspirat de această tragedie, Liviu Rebreanu a scris mai apoi, romanul ,,Pădurea spânzuraților” (1922), în care personajul principal, Apostol Bologa, este întruchiparea lui Emil Rebreanu. După cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de monumentul închinat sublocotenentului Emil Rebreanu, a fost ridicat un alt obelisc, în memoria soldaţilor ruşi căzuţi în cele două războaie mondiale.
După 100 de ani de la ridicarea primului monument, în anul 2012, aici a fost ridicat un ansamblu monumental, care are peste patru metri înălțime și a fost realizat de artistul plastic Marcel Aciocoiței, din piatră și bronz. Ansamblul nu este doar un omagiu adus memoriei eroului martir, ci și un obiectiv istoric și turistic al României. În centrul monumentului se află efigia eroului Emil Rebreanu, iar pe latura opusă a obeliscului se află o compoziție reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Acum, toate cele trei monumente formează un memorial, un ansamblu monumental reprezentativ pentru istoria neamului.
Aşadar, de mai bine de 100 de ani, în acest loc sfinţit de jertfa martirilor neamului românesc se comemorează toţi eroii, prin prezentarea onorului de către detaşamente militare, depuneri de coroane, slujbe ale reprezentanţilor cultelor religioase, interpretarea și recitarea de cântece și versuri patriotice. Sub genericul ,,Calvarul unei granițe-ntre frați”, în ultimii ani, programul acestor manifestări care se desfășoară în ziua în care se sărbătorește Înălţarea Domnului și Ziua Eroilor, este completat de evoluţia membrilor ansamblului folcloric „La Porţile Neamului ”.
Transpunerea cinematografică a romanului ,,Pădurea Spânzuraților” a fost realizată de regretatul regizor și actor Liviu Ciulei, peliculă care i-a și adus acestuia, ,,Premiul pentru regie” la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1956), prima distincţie obţinută de cinematografia românească la un eveniment de o asemenea anvergură. Ansamblul Monumental ,,Emil Rebreanu” se află situat pe un promontoriu înconjurat de brazi, lângă şoseaua naţională DN12A, la marginea de nord a satului Palanca.

Ziarul Curierul Slănicului Moldova” (54): Unul dintre primii călători care au făcut turul României pe jos, arestat de cinci ori până să ajungă la Slănic-Moldova! Material adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan Busnea

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 6, Anul X, Marți, 17 iulie 1912.
Din sumarul acestui număr: Slănicul, așa cum arată la revenirea redactorului M. Miereanu de la Iași; stațiunea, în cea din urmă lună a vacanței de vară; Moldova ispititoare; ziarul ,,Universul” elogiază și el Slănicul; unul dintre primii călători care au făcut turul României pe jos, arestat de cinci ori până să ajungă la Slănic-Moldova!; vechea și ruinata bisericuță a Slănicului își serbează hramul de Sfântul Ilie; taxele de cură și muzică din sezonul 1912; gestul unui artist în memoria altui mare artist; informații diverse.
Se vede că ori de câte ori revine de la Iași, redactorul ziarului slănicean, M. Miereanu, nu ezită să scrie despre Slănicul Moldovei cu aceeași încântare și admirație, ca atunci când și-a început activitatea sezonieră în această stațiune, dar care s-a derulat pe parcursul a 14 ani!
Și chair dacă uneori se mai împrumută din numerele anterioare, descrierile sale formează o galerie de tablouri, de o peisagistică aparte: ,,Intrarea în Slănic e tot ceea ce închipuirea omenească poate concepe numai într-un vis înaripat, într-un vis colorat de fantezia cea mai fină, cea mai bogată și cea mai desfrânată; e suprema încununare a tot ceea ce natura, în misterioasa ei măreție, în strălucirea puterilor ei dumnezeiești, poate oferi omului atâta de lacom de senzaţii noi, măreţe, puternice şi variate; e tot ceea ce imaginaţia tututor poeților străluciți din lume, ar fi putut crea poate, într-un moment de inspiraţie fericită, supraomenească, divină. Munții, îngrămădiți unul într-altul, par niște namile sălbatice și uriașe, cu capete amenințătoare, ridicate turbat în sus, ca într-o luptă înspăimântătoare, corp la corp, gata să se înlăture unul pe altul într-un moment de încordare nebună, făcându-și loc cu piepturile lor largi și puternice, gata să se sfărâme și să zdrobească tot ce le-ar sta în cale, cu puterea fioroasă și groaznică a unei avalanșe”. Brusc, apoi tabloul se schimbă și Slănicul se înfățișează ca într-o panoramă fantastică, himerică: ,,Sus, cerul limpede, curat și albastru ca marea pare un întins văl de atlaz prins de vârfurile brazilor, pe culmile munților încermeniți în cerc; soarele, pare o spărtură, o deschizătură, o fereastră rotundă, pe unde intră un torent de lumină albă, strălucitoare, vibrantă, ce se revarsă ca o ploaie de diamant peste întinsul verde-luciu cât vezi cu ochii, verde îmbelșugat și nemărginit, cu forme variate ce-ți dau impresia valurilor mării. Iar de pe coamele munților răsar ca niște jucării, ca niște cutiuțe de toate mărimile și culorile, împăștiate ici și colo de te minunezi cum nu se răstoarnă în vale, vilele, frumoasele vile ale Slănicului, fiecare într-un fel deosebit, unele înfățișându-se cu măreția palatelor, altele cu drăgălășenia vilelor cochete din Elveția; unele în stil sever, altele în stil zvelt, ușurel și vesel”. Și autorul ajunge în cele din urmă la hotelul ,,Cerbul”, acolo unde este cazat și unde se află și sediul Curierului, de unde, în vale i se desfășoară ,,parcul de brazi, încântător, cu boscheții lui romantici, cu aleile sale lucii și netede, cu straturile de flori ce par picături de pietre prețioase”.
Iar finalul articolului, intitulat ,,Slănicul…”, surprinde momentul dejunului și atmosfera creată de muzica ce învăluie stațiunea: ,,E vremea dejunului. O muzică militară cântă în parc, iar pe la restaurante cântă tarafuri de lăutari… și torentul acesta de armonie abundentă, amestecul acesta de sunete vesele, triste, zburdalnice, înduioșătoare, valul acesta de muzică, pare glasul divin al Slănicului întreg ce se înalță revarsându-se peste munți, înghițit de văi, dus în depărtări, ca un imn de slavă cântat naturii eterne și atotputernice”.
M. Miereanu își continuă cu același aplomb relatările despre stațiune, cuprinse în tot soiul de articole, unul dintre acestea fiind referitor la cea de-a treia fază a sezonului, luna august, atunci când aglomerația nu mai este atât de mare, locul turiștilor care au luat cu asalt stațiunea în luna iulie, în special pentru relaxare și odihnă, fiind luat acum, de cei care își caută de sănătate, care au nevoie de o cură de ape minerale, sau de tratamentele de hidroterapie și inhalații: ,,În această lună, se înțelege de la sine, faptul că vizitatorii se pot bucura de o ospitalitate mai largă și de un confort minunat, aglomerația vizitatorilor nemaifiind atât de mare ca în luna precedentă. La toate acestea se mai adaugă și clima Slănicului, una cu mult mai plăcută și mai temperată, ,,astfel că, oaspeții care se vor aduna aici pentru a petrece a treia perioadă a Slănicului, vor putea sorbi cu mult mai mult gust și în mai mare tihnă, farmecele și beneficiile tămăduitoare ale stațiunii noastre”.
Și tot așa, ,,în fuga creionului”, M. Miereanu ne vorbește și despre ,,Moldova ispititoare”, așa, ca într-o introducere pe care ar fi făcut-o la ,,Descriptio Moldaviae”, opera cărturarului Dimitrie Cantemir, bineînțeles, în stilu-i caracteristic, din care niciodată n-ar lipsi superbele descrieri ale frumuseților care există în această regiune și al căror simbol, îl reprezintă, fără nicio îndoială, localitatea denumită și ,,Paradisul Moldovei”, stațiunea Slănic-Moldova: ,,Este atâta frumusețe ascunsă în Moldova și atâta viață împrăștiată pe dealurile ei, încât ispitește orice suflet visător… Slănicul, care simbolizează în bogățiile și neîntrecutele priveliști, toată bogăția și frumusețea Moldovei, este locul tot mai căutat de iubitorii frumosului. Slănicul cheamă, an de an, la sânul său, mulțimea de cetățeni ai acestei țări, care au simțit odată, ispitele Moldovei. Iar Moldova ispititoare îi cheamă la Slănic pe toți admiratorii săi”.
Alte binecuvenite aprecieri despre Slănic sunt extrase și prezentate în acest număr al ziarului, dintr-o corespondență publicată în ziarul ,,Universul”, primul ziar de mare tiraj din România și unul dintre cele mai citite, alcătuit după principiile gazetăriei moderne și destinat unui public cât mai larg: ,,An de an, Slănicul pășește tot spre mai bine. E o vădită propășire, îmbunătățiri evidente, înfrumusețări minunate, care îl ridică nu numai la rangul de cea dintâi și cea mai frumoasă stațiune balneară din țară, dar îi dau locul de cinste printre stațiunile similare din străinătate. Treptat-treptat, Slănicul a cucerit pe toți aceia care frecventau mai des localitățile din străinătate, așa că astăzi, întreaga noastră societate, tot ce-i distins și de elită, precum și aceia care simt necesitatea izvoarelor tămăduitoare, cu toții vin la Slănicul Moldovei, pentru sezonul de vară”.
Ei, în schimb, partea senzațională a ziarului este surprinsă într-un nou articol apărut la rubrica ,,Reportajul nostru” și intitulat ,,Un excursionist român la Slănic”, unul care aduce în prim-plan, o poveste reală, printre primele de acest fel din ziarele românești, cu privire la călătoriile pe jos în diverse tururi ale României. Treptat, pasiunea pentru astfel de călătorii i-a cuprins pe iubitorii de drumeții, iar unii s-au gândit că ar putea câștiga chiar și anumite foloase de pe urma acestora.
Este și cazul unui călător, de loc din județul Dolj, personajul principal al reportajului nostru: ,,Eliberându-se mai zilele trecute din armată, tânărul Alexandru Demetrescu și-a pus în gând ca în loc să înceapă cerșetoria unei funcții pe la puternicii zilei, să-și îndrepte activitatea într-o direcție, care i-ar procura un trai mult mai dulce și-n același timp ar putea trage oarece foloase. Așa, înarmat cu câteva mii de lei, proveniți dintr-o moștenire, Alexandru s-a hotărât să facă o sumă de cercetrări etnografice, vizitând toate localitățile pe unde s-ar afla români și propunându-și a le studia moravurile și starea lor socială sub toate raporturile. Ceea ce este însă și mai curios, este faptul că, Al. Demetrescu, fire aventuroasă, și-a propus să facă acest voiaj absolut numai pe jos”. Astfel, în data de 29 mai, tânărul nostru a purces la drum, tocmai din Târgu Jiu, cu scopul de a vizita în primul rând Moldova, și asta, pentru a-și satisfice pura curiozitate. A vizitat, pe rând, Galațiul, Brăila, Romanul, Tecuciul, Bacăul, poposind câte o zi, două, în fiecare dintre ele. În fine, ajunge și la Slănic-Moldova, despre care spunea: ,,Auzisem că e încântător acest paradis al Moldovei și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut fericirea și norocul să-l pot vedea”. Alexandru a fost găzduit vreo două nopți pe la diferiți vizitatori ai Slănicului, iar într-o zi a ajuns și la redacția Curierului, ca să o viziteze și să schimbe impresii cu redactorul și reporterul de serviciu, M. Miereanu. ,,Al Demetrescu e un tânăr în etate de 25 de ani, cu o constituție foarte robustă, statură mijlocie, figură simpatică și înzestrat cu o vie inteligență. El vorbește cu mult entuziasm despre încercarea îndrăzneață pe care și-a propus să o ducă la bun sfârșit și, grație constituției sale robuste, crede că va putea trece peste toate intemperiile și solicitările unor astfel de călătorii”, este portretul pe care i-l creionează autorul reportajului. Acesta ne relatează în continuare și suferințele pe care le-a îndurat călătorul, până să ajungă în stațiune: ,,Printre altele, dânsul ne povestește că de la Târgu Jiu până la Slănic-Moldova a fost arestat de vreo cinci ori, cu bănuiala că ar fi anarhist, revoluționar, bandit, ba chiar nebun! De asemenea el s-a luptat și cu forțele naturii, căci de la Mărășești și până la Bacău a plouat patru ore necontenit, o ploaie densă de nici nu putea aproape să zărească pământul pe unde calcă. Și la final, Demetrescu, cu un zâmbet de mulțumire ne-a declarat că uită de toate aceste neajunsuri, sub influența frumuseților neînchipuite pe care i le-a oferit Slănicul Moldovei, sau mai bine zis, `Paradisul Moldovei`, așa cum a auzit el că i se spune și cum îi place și lui să-l numească. Ieri dimineață (întrucât ziarul a apărut în 17 iulie e posibil ca acest ieri dimineață să fi fost într-una din zilele săptămânii 9 – 13 iulie, n. a.), înainte ca soarele să fi apărut la orizont, excursionistul și-a luat toiagul, singurul lui tovarăș, după care a luat drumul spre Iași, pe care de asemenea, ține mult să-l viziteze”.
Aflăm lucruri interesante, unele în premieră, în articolul ,,Hramul bisericii din Slănic”, în care, ne este dezvăluit, contrastul puternic între frumoasele și elegantele clădiri din centrul stațiunii și, vechea și ruinata bisericuță din parc, care fiind atât de mica și de prăpădită, mai că trecea neobservată. Și ca să mă edific în anumite privințe, am căutat prin lucrarea ,,Istoria Bisericii din Slănic” scrisă de preotul Cătălin Ilie. Și, fără dorința de a-l supăra în vreun fel pe preotul slănicean, întrucât sunt și biserici catolice în stațiune, titlul corect ar fi trebuit să fie ,,Istoria primei biserici din Slănic-Moldova”, sau ,,Istoria bisericii ortodoxe din Slănic-Moldova”. Într-adevăr, am descoperit că în conformitate cu prima atestare documentară a unei biserici de pe Valea Slănicului, cu hramul ,,Sf. Ilie” (care apare în raportul protoiereului Teodor Atanasiu, din anul 1885), biserica a fost construită în anul 1847, de către preotul, Gavril Manciu (din Târgu-Ocna), cu ajutorul unor enoriași, dar ea nu a mai suportat niciun fel de transformări sau renovări, astfel că, în anul 1912 ajunsese să arate deplorabil, la un pas de a se prăbuși. Din păcate, acest lucru s-a și întâmplat, însă, cu ,,ajutorul” unui obuz care a lovit-o în ajunul Crăciunului din 1916. Au fost puțini preoți care au slujit aici, deoarece biserica era o filie parohiei preotului Gavril Manciu din Târgu-Ocna, iar din pricina drumului lung și obositor până în stațiune, era foarte greu ca un preot să asigure slujbe în mod regulat. În plus, numărul mic de credincioși din Slănic nu puteau susține întreținerea unei biserici, iar Spiridonia de la Iași a renunțat la planul de a muta biserica în Satul Nou, dar nici nu a întreținut-o, ajungând în anul 1913 o ruină. Intervine și Primul Război Mondial, așa că, de-abia în 1927 începe construcția unei noi biserici, care va fi terminată și sfințită, la 15 august 1929.
Dar să revenim la articolul mai sus menționat și să mai subliniem faptul că, pentru prima oară în istoria acestei biserici se amintește de un important nume aflat printre cele ale enoriașilor, care au ajutat la ridicarea bisericii alături de părintele Manciu. Este voba de unul dintre boierii dinastiei Ghica, al cărui nume a fost inscripționat pe o placă din piatră datată de la 1883 și care ,,stătea afară, sub strașina bisericii”. O dovadă istorică, dispărută din nefericire, în negura timpului…
Iată însă, cum se prezenta biserica din Slănic, înainte de data serbării hramului de Sfântul Ilie, din 20 iulie 1912, conform celor scrise în articol, pe un ton ușor ironic: ,,Dar care biserică, s-ar putea întreba mulți dintre vizitatorii care, ca și mine, au trecut de-atâtea ori pe lângă dânsa, fără s-o vadă! E clădirea cea mai mică, văruită, cu mica ei turlă de lemn, care stă ascunsă printre brazii parcului, la doi pași de Chioșcul de Muzică. Da, e biserică. Ai putea zice mai curând că e o magazie mai spațioasă pentru serviciul de grădinărit. Turla, dacă turlă se poate numi acea mică proeminență din scânduri înegrite cu două găuri rotunde, nu se vede nicăieri; clopotele nu se aud decât foarte rar. Dar la 20 iulie urmează hramul. Aud că vine multă lume din împrejurimi. Numeroși preoți, `vlădici` ai Spiridoniei vin și ei, `tocmai de la Iași` și, doar atunci afli și tu, că e și la Slănic o biserică… M-am dus s-o văd. E vineri, zi de `lucru`. Ușa laterală, una și singura – mai mult o bucată pătrată de lemn cu câteva balamale și belciuge de fier ruginite, stă dată deoparte. Înăuntru nu e nimeni, în afară de dascălul care șterge icoanele, curăță sfeșnicele și îndreaptă cu grijă șervetele de la iconostase. Au zidit oamenii cu `milă`, după stăruința răposatului preot, Gavrilă Manciu, dar și cu ajutorul unuia dintre boierii Ghika, după cum se vede pe o piatră înverzită de umezeală și pe care, pe lângă cuvântul `Ghica 1883` stă înscris dedesubt `General Pinabil 1883`, probabil o reminiscență de pe timpul generalului Kiseleff, care se ocupase de analiza izvoarelor minerale de aici și trimisese, după descoperirea acestora, un număr de militari bolnavi. Dascălul își cunoaște ocupația. Primește agale, când ici, când colo, pentru sărbătoarea care va fi în curând. Îl întreb de una, de alta, dar cu toate că-i dascăl aici de 14 ani, bietul om știa atât de puține!” Reporterul mai află că biserica are un singur preot, care slujește vara și un pic iarna, că biserica e săracă și credincioșii destui de puțini. La final, dascălul e întrebat cum se face că Slănicul s-a împodobit cu atâtea clădiri frumoase în cei 65 de ani de când s-a construit lăcașul și nu s-a gândit să-i construiască și lui Dumnezeu o biserică, măcar pe jumătate din suprafața hotelului ,,Racoviță”? Iar dascălul răspunde prompt: ,,Apoi, boierule, a tot fost vorba să se facă în vale una mai bună, dar pe aici oamenii se tot schimbă și văd că de atunci a înghețat vorba cu totul! S-o mai face, nu s-o mai face, Dumnezeu știe!”
Ziarul ne informează și despre taxele de cură și muzică ,,la care sunt supuși vizitatorii Slănicului”: Clasa I, pentru o familie – 25 lei și pentru o singură persoană – 15 lei; Clasa a II-a, pentru o familie – 15 lei și pentru o singură persoană – 10 lei. Vizitatorii mai sunt înștiințați că taxa de cură nu se plătește de persoanele care stau mai mult de trei zile în stabilimentul băilor, dacă la sosire aceștia anunță administrația stațiunii.
În privința divertismentului, Slănicul stă la fel de bine ca și până acum, ba mai mult, publicul meloman a avut fericitul prilej de a-l auzi cântând, alături de alte soprane, pe baritonul Gr. Teodorescu, absolvent al Conservatorului din București, un mare artist al scenei lirice românești și unul dintre fondatorii Operei Naționale din Cluj. ,,Apariția acestui tânăr dar talentat artist a fost o surpriză uimitoare pentru întreaga asistență, căci simpaticul debutant, încă din primul moment, prin intensitatea, frumusețea și căldura vocii sale, a știut să captiveze lumea, dovedind că este un artist de forță, căruia îi surâde un viitor strălucit. E aproape de prisos să menționăm că publicul entuziasmat, nu i-a menajat aplauzele și ovațiile”, se arată în cronica muzicală a numărului de astăzi. Pentru a avea o imagine mai elocventă a personalității sale, vă redau un fragment din revista ,,Gazeta Ilustrată” (1938), pe care am găsit-o în căutările mele, la categoria ,,Periodice”, de pe site-ul BCU Cluj și care, îl portretizează cum nu se poate mai bine pe baritonul român. O să citiți și impresiile pe care i le-a provocat New-York-ul și care reflectă foarte bine și într-un mod captivant, atmosfera marelui și neastâmpăratului oraș, dar fără ca artistul să uite vreun moment de țara sa, România: ,,Gândul nostru zboară mai întâi spre baritonul Gr. Teodorescu, pe care l-am admirat, pentru ultima oară, în stagiunea a V din 1923/24. Iată ce se scrie în `Societatea de Mâine` despre pierderea acestui valoros cântereţ: `S-a a stins subit în New-York, departe de ţara pe care şi-o iubea atâta, în culmea gloriei artistice, unul dintre întemeietorii Operii Naţionale din Cluj – Gr. Teodorescu, care a făcut parte din grupul strălucit al întâilor artişti ai scenei noastre muzicale. Acestui grup îi revine meritul de a fi trezit în sufletul unui public, atât de lipsit de educaţie muzicală, un adevărat entuziasm pentru această artă. Era destul ca numele lui Gr. Teodorescu să figureze pe afiş, pentru ca sala să nu mai poată cuprinde mulţimea spectatorilor, fără deosebire de naţionalitate. A fost o glorie a artei româneşti, care se zbate în chinurile începutului` (vezi revista `Societatea de Mâine`, 1925 II, p. 799). Se dă apoi publicităţii scrisoarea ce o trimisese Teodorescu directorului Dimitrie Popovici-Bayreuth, cu câteva săptămâni înainte de a muri (Dimitrie Popovici, cu cognomenul Bayreuth, a fost un bariton român, interpret remarcabil al operelor lui Richard Wagner -, profesor și director al Conservatorului de Muzică și Declamațiune din București, precum și director al Operei Române din Cluj, n. a., cf. https://galeriaportretelor.ro/item/dimitrie-popovici-bayreuth/). Fiind vorba de spovedania unui mare artist, o republicăm şi noi, în întregime: `Iubite Maestre, în haosul infinit şi impunător al New-Yorkului, mă strecor, o moleculă învizibilă, singur, necunoscut şi mic. Ce să-ţi spun: minunea minunilor, civilizaţia civilizaţiilor: te mişti cu viteza cea mai mare distanţe kilometrice, vezi toate genurile de artă, cu artişti celebri în cinematografe, cu orchestre de 80 persoane, calitatea I. Nu-ţi mai vorbesc de teatrele de operă pe cari le cunoşti… Sunt de 10 zile aici şi încă nu m-am dezmetecit bine: zgomtul imens în aer şi sub pământ, circulaţia dificilă, milioane de automobile, milioane de oameni de toate naţiile. Atmosfera greoaie cu miros de cărbune, întreg ambientul ăsta nou mă oboseşte considerabil. Dar nu mă las: e o luptă pe viaţă şi pe moarte! Arta se plăteşte, dar totul e să ai angajament. Sunt mii de artişti, 15. 000 de violinişti; nu-ţi mai vorbesc de alte instrumente. Cântăreţii de operă care vin la Metropolitan Opera, sunt angajaţi din Italia: numai cei noi, iar cei cu reputaţia veche nu se mişcă din New-York, fiindcă ei câştigă colosal. Sunt şi aici mii de alţi cântăreţi, din toate rasele, veniţi să cucerească dolarul, dar câţi nimeresc un angajament… Întâi trebue să fii tare, al doilea să ai repertoriu, şi apoi să mai ai şi o recomandaţie. Grigore al dumitale e tare. Am făcut o primă audiţie unui renumit impresar: Bogarozzi. I-am plăcut şi sunt în mâna lui, adică îmi va procura mijlocul să fiu angajat fie în New-York, fie în Boston, fie în Chicago etc. Dar el, şi odată cu el şi eu, avem intenția să ne prezentăm la Metropolitan: mă prepar de audiţie. Pe ziua de 14 octombrie vine Gatti Gazatta, impresar şi director general al Metropolitanului și trebuie să o luăm de sus în jos, aşa că îmi aştept norocul. Sunt în vorbă şi cu o societate de plăci româneşti pentru gramofon şi o serie de concerte. Am asistat în Manhatan la operă. E o companie italiană de la Teatrul din Boston. Dă 10 reprezentaţii. Am auzit Trovatore, Otello şi Barbière. Tenorul dramatic, cel mai bun element, e plătit eu 350 dolari (65. 000 lei) pe săptămână. Aş putea să cânt aici şi eu în Amonasro sau Escamillo; mi-au propus, dar nu pot primi. Cauza este Metropolitanul, unde se iau numai artişti buni, dar care n-au cântat în teatre, aşa că eu îmi aştept întâi norocul de sus. Şi-apoi voi găsi loc, dacă nu acolo, în alte trupe. În noiembrie se deschide Metropolitanul. Sunt fericit că am să aud toate somităţile mondiale, sunt fericit că am văzut atâtea lucruri noi, care în Europa nu le cunoscusem. Americanii sunt gigantici în toate. Limba e greoaie, o rup greu, dar răbdare! Cu italiana şi franceza mă mai ajut. Clima e oribilă: îți cade părul şi pierzi vederea, fapt pentru care ei poartă toţi ochelari, chiar şi femeile. Unde e Clujul, mic, simplu, dar cu aerul grozav şi întreaga-mi ţărişoară simplă, dar plină de aer şi apă bună! Salută pe toţi colegii de la Operă: Pavel, Apostolescu, Gavrilescn etc. Vă sărut, cu bine, Gr. Teodorescu`”.
(extras din ,,Gazeta Ilustrată”, Nr. 8 – 9, August-Septembrie, Cluj, 1938, pp. 71 – 72, Colecția ,,Periodice” a BCU Cluj, la https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gazetailustrata/1938/BCUCLUJ_FP_279699_1938_007_008_009.pdf
Redactorul M. Miereanu îndeamnă cititorii și vizitatorii stațiunii să-și procure broșura ,,Psihologia artistului pe scenă” (1912), semnată de actorul Emil Bobescu, la prețul de 50 de bani exemplarul, ,,o lucrare foarte interesantă, cu un fond oarecum paradoxal, totuși, bazat pe multă observație și adevăr”. Demn de remarcat este faptul că familia Bobescu a avut iluștri reprezentanți în domeniul artei teatrale și muzicale, fapt evidențiat în episodul 42 al acestui serial. Emil Bobescu (1882 – 1961) a fost actor, regizor și publicist. În cei 56 de ani de carieră artistică, a fost dirijor, maestru de balet, director de scenă, interpret. În 1908, la Ploieşti, interpret în operetele: ,,Farmecul unui vals”, ,,Văduva veselă”, ,,Prințesa dolarilor”, apoi în 1909, actor la Teatrul Național din Iaşi. Din 1912 este angajat de directorul Emil Gârleanu ca şef de orchestră, apoi director de scenă, la Craiova. Între 1935 – 1940 este director de scenă la Teatrul Național din Cluj, unde montează printre altele: ,,Othello”, ,,Flacăra sfântă”, ,,Câinii şi operetta”, ,,Mam’zelle Nitouche”. După 1940 este director de scenă la Teatrul Național din Bucureşti şi tot aici devine întemeietorul şi primul director de scenă al Teatrului Armatei, unde regizează cu brio: ,,Flautul fermecat”, ,,Izbânda dragostei”, ,,Pericola”, ,,Vânt de libertate”. Timp de 11 ani cât a activat la Teatrul Național din Craiova, s-a remarcat ca regizor al spectacolelor de mare răsunet: ,,George Dandin”, ,,Visul unei nopți de vară”, ,,Sfârşitul Sodomei”, ,,Arleziana”, ,,Soldatul şi eroul”, ,,Călătoria lui Perrichon” ,,Noaptea regilor”, ,,Chemarea codrului”, ,,Haidelbergul de altădată”, ,,Puterea întunericului”, ,,Bărbierul din Sevilla”, ,,Azaïs”. Opera: ,,Psihologia artistului pe scenă” (site-ul Bibliotecii Județene ,,Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, Dolj, ,,aman.ro”, la https://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/B/bobescu%20emil.pdf).
Și dacă tot am amintit de muzică, pe lângă baritonul Gr. Teodorescu, ziarul ne informează că începând din 17 iulie 1912, pe scena teatrului din incinta Cazinoului, va începe, în premieră, ciclul de reprezentații susținute de trupa italiană de operă Castellano, ,,cu artiști de primă forță, care vor pregăti seri de artă delicioasă, spre deliciul publicului”.
În ziar mai apar informații despre organizarea unei noi serii de excursii prin împrejurimi, despre descoperirea unui nou izvor mineral în apropierea Cascadei, dar și despre o crimă pasională săvârșită peste munte, la Poiana Sărată, unde un tânăr a fost surprins în locuința unui cetățean pe când întreținea ,,realații de dragoste” cu soția acestuia și care, n-a mai apucat să-și termine misiunea, fiind ucis cu mai multe focuri de armă.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

Turist în județul Bacău: Palatul Ghika, orașul Comănești Material realizat de Romuls-Dan Busnea și Olivian Darie

Cel mai important monument istoric și arhitectural al orașului Comănești îl constituie, fără îndoială, Ansamblul palatului ,,Ghika-Comănești” (palatul și parcul, sec. XIX), azi Muzeul de Etnografie și Artă Contemporană ,,Dimitrie Ghika-Comănești”.
În mijlocul unui încântător parc tronează clădirea palatului, construit în stilul baroc târziu, de meşteri italieni (22 de încăperi mari, grupate pe două nivele). Ctitorie a lui N. Ghika-Comănești (1875 – 1921, memorialist, explorator, jurist, om politic), palatul este o clădire monumentală, construită în stilul baroc târziu, de meşteri italieni (22 de încăperi mari, grupate pe două nivele). Arhitect a fost Albert Galleron (cel care a proiectat clădirea Ateneului Român, ca și pe cea a Băncii Naționale). În anul 1988, palatul a fost transferat muzeului judeţean, care a organizat expoziţia etnografică şi de artă populară din zona Trotuş, deschisă în 1989, iar în anul 1995, expoziţia de artă plastică românească contemporană. Colecţia cuprinde obiecte privind ocupaţiile tradiţionale din zona Trotuş şi obiceiurile de iarnă din aceeaşi zonă, meşteşuguri, industria casnică, ţesături de interior, costume tradiţionale.
Actualmente, ansamblul palatului se află în administrarea Primăriei Comănești. Parcul ,,Ghika-Comănești” este realizat pe trei nivele, în prezent cu o întindere de 7, 5 hectare, ce mai păstrează încă un rond cu trandafiri, iar în mijloc, un mic bazin de apă cu fântână arteziană în interior, așa cum era pe vremuri. În incinta parcului, în apropierea palatului, se mai află bustul lui Dimitrie N. Ghika-Comănești, un foișor pentru fanfara orașului și un teren de tenis.
Inedit
Profesoara de geografie Ortensia Buzoianu-Racoviță (născută în Comănești, cea pentru care s-a sinucis din dragoste scriitorul Alexandru Odobescu), nota în 1895, în „Dicționarul geografic al județului Bacău”, următoarele: ,,Parcul avea o întindere de 40 fălci (circa 60 ha) și era una dintre cele mai mari și mai frumoase grădini din țară. Conținea două oranjerii și o florărie, pline cu plante exotice din cele mai rare, unde se mai aflau cascade, havuzuri, un lac mare și mai multe canaluri pe care se umbla cu barca, insule cu pavilioane și chioșcuri”.
În incinta palatului se desfășoară, de mai bine de zece ani, Simpozionul Științific și Cultural Internațional „Dimitrie Ghika-Comănești”, organizat de Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române, Primăria Comănești, Asociația Cultural Științifică „Dimitrie Ghika-Comănești”, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar al Județului Bacău, Colegiul Tehnic ,,Dimitrie Ghika”, Biblioteca orașului Comănești și Serviciul Public Judeţean pentru Promovarea Turismului şi Coordonarea Activităţii de Salvamont Bacău (SPJPTCAS).
În vecinătatea palatului se află Gara Comănești, monument istoric construit de ing. Elie Radu (1899), în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după proiectul arhitectului italian Giulio Magni, care a realizat un proiect identic și la Curtea de Argeș. Edificiul are interioare din lemn de cedru adus din Africa de familia Ghika-Comănești. Stilul este unul românesc, ce combină în mod inspirat, elemente cu certe filiații în arhitectura romanică cu motive și materiale de tip oriental, asimilate pe filieră bizantină.
Program vizitare muzeu: marţi – duminică, 9:00 – 17:00; luni – închis; telefon: 0234.371.032

Turist în județul Bacău – Casa Memorială ,,George Bacovia, Bacău Material realizat de Romulus-Dan Busnea și Olivian Darie

George Bacovia (născut George Andone Vasiliu, 17 sept. 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, București) este considerat cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română modernă.
Situată pe strada 9 Mai, nr. 2, Casa Memorială ,,George Bacovia” (subunitate a Complexului Muzeal ,,Iulian Antonescu” din Bacău) este casa în care poetul a locuit timp de 22 de ani (1906 – 1928), acolo unde a și scris cea mai mare parte a operei sale.
Cumpărată de părinții poetului în anul 1906, casa funcționează ca muzeu din data de 1 octombrie 1971, neîntrerupt, până în 2014, când a intrat într-un amplu proces de reconsolidare, fiind redeschisă pentru vizitare în luna mai 2016, cu ocazia evenimentului ,,Noaptea Muzeelor”.
Casa se remarcă prin simplitatea și bunul gust al mobilierului și păstrează obiecte care au aparținut familiei: piese de mobilier, instrumente muzicale, cărți, manuscrise originale, fotografii de familie, în fapt, urme ale trecerii poetului prin această lume. Vizitatorii au posibilitatea să vizioneze și un material video de colecție din timpul vieții autorului și să îl asculte pe acesta recitând câteva dintre poeziile sale. De fapt, singura înregistrare radiofonică a poetului a rămas cea din 1954 (când avea 73 de ani), fiindcă cea care fusese realizată cu un an mai devreme, a fost distrusă. În salonul casei există și expoziția permanentă ,,Portret Bacovia”
În anul 1915, George Bacovia editează la Bacău, în colaborare, revista „Orizonturi noi” și publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime, iar un an mai târziu devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii.
Tot în 1916, la vârsta de 35 de ani, se produce debutul său editorial cu volumul ,,Plumb” (1916), sub îngrijirea lui Ion Pillat, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care avea să obţină Premiul Ministerului Artelor, în anul 1923.
A continuat mai apoi cu volumele: ,,Scântei galbene” (1926), ,,Bucăţi de noapte” (proză, 1926), ,,Poezii” (1929), ,,Cu voi…” (1930), ,,Poezii” (1934), ,,Comedii în fond” (1936), ,,Opere” (1944), ,,Stanţe burgheze” (1946), ..Poezii” (1956). George Bacovia ne-a lăsat binecunoscutele poezii ,,Decembre”, ,,,Lacustră”, ,,Cuptor”, ,,Nervi de primăvară”, ,,Nervi de toamnă”, ,,Amurg violet” ş.a.
Din anul 1925 a devenit director al revistei ,,Ateneul cultural”, iar după căsătoria cu Agatha Grigorescu, în 1928, a locuit în Bacău, fără a avea serviciu (între 1930-1933), iar apoi s-a stabilit la Bucureşti, unde a locuit până la finalul vieții sale.
În afară de marele premiu din 1923, George Bacovia a mai primit Premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români, ,,Ex aequo” (împreună cu Lucian Blaga), iar în anul 1934, Premiul Național pentru Poezie (împreună cu Tudor Arghezi).
Program de vizitare muzeu: Marți – Duminică: 09.00 – 17.00; Luni: Închis

Proiect jurnalistic unicat, la un an și jumătate de la demararea lui Material realizat de Romulus-Dan Busnea

Proiectul ,,Ziarul Curierul Slănicului Moldova” – principalul mijloc de promovare a stațiunii Slănic-Moldova în perioada de dinainte și de după prima mare conflagrație a lumii”, demarat în luna iulie a anului trecut, își continuă parcursul său, urmând ca acesta să fie finalizat până la sfârșitul primăverii anului viitor, adică la finalul lunii mai 2024. În fapt, ziarul este un model peste timp de promovare a turismului balnear din „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Redescoperit după 47 de ani, primul ziar care a apărut într-o stațiune din România este difuzat online, în premieră națională!
Însăși povestea ziarului este una fabuloasă, pe care v-am invitat și vă invităm în continuare să o parcurgeți, pe toată durata episoadelor sale, dar nici cea legată de momentele descoperirii și redescoperirii acestuia, nu este una cu nimic mai prejos și deloc întâmplătoare…
Cu ceva ani în urmă, citisem undeva despre apariția ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova”, primul dintr-o stațiune românească (așa cum a relatat și presa vremii), practic o frântură dintr-un articol de ziar, al cărui final nu-l aveam, cum nu aveam nici numele autorului. Și pentru că mi-a plăcut mult, bucuros și mândru de descoperirea făcută, am scris articolul ,,Eternitatea clipei”, publicat în Ziarul de Bacău, în data de 2 august 2002, în care am inclus apariția Curierului într-un scurt istoric al stațiunii și al presei românești.
Timpul s-a scurs cu repeziciune și iată-ne anul trecut, când, pregătind o serie de materiale dedicate zilelor stațiunii Slănic-Moldova, dau peste o ediție specială a fostului cotidian băcăuan ,,Steagul roșu”, intitulată, cum altfel, decât ,,Curierul Slănicului”, editată în octombrie 1976 (în patru pagini), cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la descoperirea primului izvor mineral și Festivalului Slănic-Moldova, ediția a VII-a, 1 – 3 octombrie 1976.
Și, ce să vezi? În ultima pagină, la rubrica ,,Cronicar”, găsesc publicat integral, articolul despre ziarul ,,Curierul Slănicului Moldova”, o premieră la acea dată, semnat de dr. Romulus Busnea, tatăl meu… Emoție, bucurie și lacrimi de recunoștință, întrucât la zece ani de la trecerea lui la cele veșnice (în 1994), descopeream un manuscris de-al său, intitulat ,,Legenda Nemirei”, care avea să fie publicată postum, în revista ,,Ateneu”, în 2004 (cu sprijinul gazetarului băcăuan Mihai Buznea), ,,o perlă a eposului popular românesc”, așa cum a definit-o, criticul și istoricul literar, Alex Ștefănescu. Iar la douăzeci de ani de la articolul pe care l-am scris în 2002, despre ,,Curierul Slănicului Moldova”, iată, descopăr articolul original, în 2022, cel publicat sub semnătura tatălui meu, după care încep documentarea, redactarea și prezentarea proiectului, sub forma unui serial online, începând cu luna iulie a aceluiași ani, o premieră jurnalistică, aș îndrăzni să spun…
Povestea primului ziar care a apărut într-o stațiune din România, continuă!
Proiectul prezintă povestea, cu totul aparte, a primului ziar care a apărut într-o stațiune din România, în 1897, un ziar pe care l-am redescoperit, adaptat, adnotat și completat, pagină cu pagină, articol cu articol, care a ajuns astăzi, la episodul cu numărul 52. Și tot să mai fie vreo 26 de episoade de redactat și poate și o carte, care să adauge o nouă pagină în istoria jurnalismului românesc.
Proiectul este inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și ziarului ,,Deșteptarea”.
Aș dori și pe această cale să mulțumesc, în primul rând și în mod special, BCU Iași, care mi-a pus la dispoziție toate numerele care există în colecțiea ziarului ,,Curierul Slănicul-Molodvei”, BCU Cluj, care a completat colecția cu alte câteva numere pe care le deține, SPJPTCAS Bacău, pentru susținerea proiectului, ziarului ,,Deșteptarea”, care îl publică cu toată generozitatea, tuturor oamenilor de bine, pentru întreg sprijinul acordat. Și nu în ultimul rând, cititorilor, ca și fondatorului și redactorului Curierului, gazetarul ieșean, M. Miereanu, cel care merită din plin recunoștința noastră veșnică, pentru că a făcut posibilă această frumoasă și inedită poveste…
O cuvenită rectificare
Având în vedere că au existat câteva erori cu privire la calculul și modul în care sunt structurate ziarele publicate, după numere tipărite și anii de apariție, se cuvine să fac rectificarea cuvenită, astfel încât, situația să fie clarificată pe deplin, după cum urmează:
71 de numere din ziarul ,,Curierul Băilor Slănic” ( 8 numere în 1897) și din continuatorul său, ,,Curierul Slănicului Moldova” (63 numere între 1903 – 1910, în 1912, 1913, 1915 și 1916) sunt deținute de BCU Iași, cea mai veche bibliotecă universitară din Moldova și una dintre cele mai mari biblioteci de drept public din România, instituție de importanță națională; 7 numere din ,,Curierul Slănicului Moldova” (2 numere în 1906 și 5 numere în 1932, acestea fiind și ultimele apariții ale ziarului) sunt deținute de o altă bibliotecă prestigioasă, BCU Cluj, la care se mai adaugă și cele 3 ediții speciale ale ziarului băcăuan ,,Steagul roșu”, intitulate ,,Curierul Slănicului”, editate în anul 1976.
În loc de încheiere
Raportată la greutățile inerente editării unei publicații locale în acele vremuri, apariția ,,Curierului Slănicului Moldova” rămâne în istoria gazetăriei noastre ca un act de curaj și abnegație, susținut cu eforturi și sacrificii, pe care numai înfocați admiratori ai stațiunii l-ar fi putut îndeplini și duce la bun sfârșit…
Apreciată ca atare, așa cum avea să semnaleze elogios presa vremii, această minunată publicație de sezon a fost prezentată ca ,,singurul ziar ce apare într-o stațiune balneară a României” (fapt consemnat în gazetele ,,Adevărul”, ,,Țara”, ,,Secolul”, ,,Epoca”).
Sperăm ca povestea acestui ziar să vă redescopere plăcerea lecturii și să reușească să vă introducă în atmosfera tihnită, plină de armonie și binefaceri dintre cele mai diverse, ale vremrilor de atunci.
Așadar, urmăriți-ne, povestea continuă!