Lumea de astăzi fuge grăbită, dar există zile în care timpul se oprește în loc pentru a ne lăsa să ascultăm șoaptele pământului. O astfel de zi, binecuvântată de o liniște caldă de septembrie, am trăit-o alături de alți oaspeți veniți tot din Prahova, de la Câmpina, ca să viziteze Slănicul-Moldovei, însoțiți de managerul agenției de turism organizatoare, Carmen Cernătescu.
Nu am fost doar turiști și ghid; am fost călători prin memoria unei stațiuni care a învățat să învie din propria cenușă, purtând în inimi o reverență adâncă pentru cei 109 ani scurși de la nopțile de foc ale Marelui Război.
Deasupra Lumii: Rugăciunea de pe Muntele ,,Nemira” și Testamentul de pe ,,Măgura Ocnei”
Călătoria noastră a început printr-o ascensiune lină către cer. În timp ce telescaunul ne purta tăcut spre culmea Pârtiei „Nemira”, pământul se îndepărta, lăsând la vederea tuturor o vale de o frumusețe copleșitoare. Însă acolo sus, unde vântul mângâie crestele, aerul a devenit dintr-odată solemn.
Privind munții aspri din jur, am chemat din negura timpului zilele de 9-11 septembrie 1917. Le-am vorbit oaspeților despre tinerii care au transformat aceste dealuri (,,Coșna” și ,,Cireșoaia”) în altare de jertfă și le-am închinat o rugăciune de pomenire.
Cu exact 109 ani în urmă, liniștea de azi era un urlet de obuze, iar pământul reavăn adăpostea ultima suflare a infanteriștilor și vânătorilor de munte. Jertfa acestor soldați români este înscrisă pentru eternitate pe frontispiciul Monumentului Eroilor de pe Măgura Ocnei din Târgu-Ocna, printr-un mesaj tulburător care ne obligă sufletele: „Spuneți generațiilor viitoare / Că noi ne-am făcut datoria”. În ochii celor din Câmpina s-a aprins atunci o sclipire de adâncă recunoștință, un legământ tăcut că această datorie de a nu uita va fi dusă mai departe.
Inima stațiunii și vioara unui copil genial
Coborâți în Parcul Central, am pășit printre petalele Calendarului Floral, o metaforă vie a curgerii neîncetate a timpului. Însă magia pură ne aștepta sub cupola filigranată a Pavilionului de Muzică. Aici, i-am rugat pe oaspeți să facă liniște și să asculte nu cu urechile, ci cu sufletul. Le-am șoptit că se află în sanctuarul unde, la 25 iulie 1889, un copil de nici 9 ani schimba pentru totdeauna destinul muzicii românești: George Enescu susținea primul său concert în fața publicului. Pentru câteva clipe, sub lemnul vechi al foișorului, am simțit cu toții vibrația nevăzută a unei viori de demult, o dovadă că frumosul și geniul supraviețuiesc oricărei distrugeri.
Pașii ne-au purtat apoi, ca într-o procesiune a recunoștinței, pe lângă zidurile ocrotitoare ale Bisericii „Sfântul Ilie”, un far de spiritualitate în calea furtunilor. Am privit cu admirație silueta aristocratică a Vilei „Siam”, o nestemată de cinci stele ce păstrează parfumul vremurilor de basm, am trecut mai departe și prin fața altor edificii, martori tăcuți ai atâtor destine care s-au intersectat pe aleile stațiunii.
Izvoarele: Lacrimile tămăduitoare ale pământului
Ne-am îndreptat apoi spre Izvorul „Sfântul Spiridon” și am lăsat umbra bătrânilor copaci să ne însoțească pe Aleea Izvoarelor, iar fiecare izvor pe lângă care am trecut a fost o poveste despre speranță și vindecare.
Ne-am oprit cu un respect aproape religios în fața Izvorului Nr. 1, acest monument istoric din adâncurile căruia susură, neschimbată de veacuri, apa dătătoare de viață. Oaspeții din Câmpina au înțeles că Slănicul de Moldova (pentru că au și ei Slănicul de Prahova), nu este doar o destinație, ci un loc binecuvântat unde natura însăși pansează rănile trupului și ale spiritului.
Pe treptele nostalgiei
Întorși în Parcul Central, am privit spre ceea ce au fost odată mândria stațiunii: Complexul Balnear „Racoviță” și fostul ,,Inhalator”. Le-am povestit câmpinenilor cum războiul brutal le-a transformat în amintiri, dar și cum dorința oamenilor de a renaște a fost mai puternică decât obuzele, dovada fiind că în perioada interbelică, Slănic-Moldova redevine o stațiune de top în România și nu numai.
Turul nostru s-a încheiat acolo unde măreția întâlnește melancolia: pe treptele monumentale ale Cazinoului Regal. Așezați pentru fotografia de grup, cu zâmbete calde împletite cu o ușoară nostalgie, am simțit că am pecetluit o legătură de suflet.
Grupul din Câmpina nu a vizitat doar un oraș-stațiune; a îmbrățișat o poveste de iubire, datorie și nemurire. Au plecat apoi, lăsând pe treptele Cazinoului promisiunea că se vor întoarce, iar în inima mea, certitudinea că istoria trăiește prin oameni care știu să simtă.
Mulțumim, oameni frumoși din Câmpina, pentru că ați ales să simțiți Slănicul-Moldovei (numită atât de frumos ,,Sinaia Moldovei” de către Alexandru Vlahuță în a sa lucrare ,,România pitorească”) și să onorați datoria trecutului, ca și vizita în prezentul său.
Memoria lor, memoria Slănicului-Moldova, trăiește și prin voi!