Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 12, Luni, 9 august 1904, ultimul al anului. Din sumar: În editorialul din prima pagină se prezintă o radiografie a sezonului recent încheiat, în care se mai anunță și încetarea aparției ziarului, până în sezonul viitor; este publicată o scrisoare a unei domnișoare, care aflată la Carlsbad (Băile lui Carol, astăzi renumita stațiune Karlovy Vary din Cehia, n. a.) regretă că nu a ales Slănicul; despre ,,discuțiile aprinse” care au loc în stațiune, în rubrica mondenă (adresată mai mult doamnelor); un biet naufragiat al vieții reușește să se țină la suprafața valurilor lumii; la Slănic, toată lumea e îndrăgostită de ceva sau cineva; pățaniile celor care nu au respectat cura prescrisă, în ,,Schițe de la Băile Slănic”; despre farsele și farsorii Slănicului; mențiune importantă despre misiunea ziarului; inspecția administrației băilor avertizează și amendează restaurantele care nu respectă ,,prescripțiile dietei” și modul de depozitare a alimentelor; poetul Costache Conachi, într-un remember al ziarului.
Avem acum în față, ultimul număr din sezonul 1904 al stațiunii Slănic-Moldova, care se deschide cu editorialul ,,Haute-Saison” (sezonul de vârf), în fapt, o retrospectivă a unui sezon care a durat ceva mai mult ca cel anterior, cu o afluență a vizitatorilor în creștere, astfel ,,nu numai că anul acesta în toată luna iulie nu se găseau nicăieri camere disponibile, dar administrația băilor a avut de înregistrat în acest timp o mulțime de cereri de reținere a camerelor pentru luna august”. După ce menționează un prim semn de viață al inițiativei particulare la care au participat și localnici dar și vizitatori ai stațiunii, editorialul prezintă într-un mod optimist că ,,nu e departe timpul când cu toții vom fi convinși că numai mână în mână cu inițiativa particulară, Epitropia va putea realiza progrese mai simțitoare ca până acum”. În editorial se mai vorbește și despre misiunea (sarcina) ziarului, care nu a fost deloc una ușoară: ,,Căci partea descriptivă e limitată și subiectele se epuizează repede; partea narativă și de comentariu e dificilă prin caracterul așa de variat, delicat și capricios al evenimentelor. Câte susceptibilități trebuiesc menajate, cât tact și delicatețe puse uneori la încercarea spre a ieși la liman. Totdeauna variat, plin de grijă pentru toate gusturile, doritor înainte de toate de a contribui cât de mult la ridicarea și simpatizarea stațiunii noastre, `Curierul` crede a-și fi făcut datoria. Luându-și rămas bun pentru un șir de luni de la numeroșii săi cititori, el le zice, din toată inima, un la revedere, cu bine!” În plus, redactorul-șef al publicației, M. Miereanu, mulțumește, în numele redacției ,,tuturor pentru binevoitoarea atitudine față de noi (de ziar, n. a.)” și își exprimă speranța că în viitorul sezon al băilor, când ,,Curierul Slănicului Moldova” va reapărea, ,,se va bucura de aceeași simpatie și încurajare ca și până acum”.
La rubrica ,,Din scrisorile noastre” este publicată o inedită scrisoare găsită prin parc, de către unul dintre redactorii ziarului și trimisă de o domnișoară unei prietene. Timp de o jumătate de lună redacția a făcut cunoscută pierderea sa, dar nimeni n-a venit s-o ia, drept pentru care, ,,comitem azi indiscreția de a o da publicității, scrisoarea având oarece pasaje interesante”.
Domnișoara adresantă pare nemulțumită de cele întâlnite la Carlsbad (celebra stațiune Karlovy Vary din Cehia de astăzi) și îi spune prietenei sale că regretă enorm că nu a ales să viziteze din nou Slănicul: ,,E frumos aici, la Carlsbad, n-am ce zice… Adică, ce frumos? Case mărețe, ma chere, hoteluri grandioase, vile enorme, toate în stil sever, parcă te-ai afla într-un oraș. Dar aceasta mă nemulțumește, eu am fugit doar de la oraș. Tu ai fost în Elveția mai anii trecuți… Așa e că Slănicul, cu pozițiunea lui șarmantă, cu vilele lui cochete, cu hotelurile lui drăguțe, parcă e o stațiune climaterică din Elveția? Slănicul nu e oraș, e o stațiune balneară și așa trebuie să fie stațiunile balneare. Et après tout (și până la urmă, n. a.) totul e aranjat de mâna omenească… iar prea multă artificialitate lipsește poezia sălbatică și înălțătoare de inimi… Și pe urmă, dragă Lucy, nemții aștia-s așa de nu știu cum, dar toată ziua sunt numai cu halba de bere în mână, ca să nu mai spun că și domnișoarele beau bere! Pe urmă maman șede numai cu mâna în pungă… Bacșiș în dreapta și în stânga, căci fără bacșiș nu-ți deschid nici măcar o ușă! Ma chere, cât te fericesc că ești în Slănic! Ai baluri, teatru, distracții dintre cele mai plăcute… Regret, regret, regret, că nu m-am dus și anul ăsta la Slănic… Și când mă gândesc că medicul ne-a spus să ne ducem tot la Slănic, dare eu am fost contra și maman mi-a cedat”.
La rubrica mondenă, dedicată mai mult doamnelor și intitulată ,,Cronici feminine”, drăguța autoare, care se semnează cu pseudonimul ,,Alderombra” aduce în prim plan ,,discuțiile aprinse”, cu o comparație între doamnele intelectuale și cele semidocte, doar că cele din urmă ,,întreprind de toate ca și intelectualele, dar se plictisesc”. Totuși, acestea se distrează, dar când apare plictisul, încep să discute: ,,La băi, cu deosebire există un câmp deschis pentru discuțiile ce preocupă această parte a societății. Mai mult ca oriunde, aici are cineva ocazia de a observa și a-și exprima aprecierile asupra luxului, toaletelor, șicului, eleganței, felului de a se prezenta într-o societate etc. Fie bal, fie teatru, fie excursiune, în sfârșit pretutindeni unde întâlnești asemenea tipuri, devii fără să-ți dai seama, obiectul favorit al observațiilor, al studiului lor. Nu e o condiție sine qua non de a cunoaște pe cineva; impresia ce o face asupra lor, o povestire auzită de la alții este o notă suficientă pentru a ilustra tipul asupra căruia s-a deschis discuția. (…) În asemenea împrejurări, spiritul semidoctelor se contractă luând cea mai mică îngustime posibilă: punctul negru din inimă ia proporții uriașe și rare sunt persoanele asupra cărora neputând lucra bârfeala, să le fie redată adevărata lor personalitate”.
Într-o altă rubrică, cu o tentă caritabilă (,,Din valurile vieții”) este relatată povestea unui tânăr mai nevoiaș, un biet naufragiat al vieții care reușește să se țină la suprafața valurilor lumii. El își câștigă ,,pâinea cea de toate zilele” realizând cărți de vizită, atât de binevenite pentru vizitatorii stațiunii, cea mai mare parte dintre ele având inserate felurite desene scoase în relief, de regulă flori sau buchete de flori. ,,Am văzut spicuri de grâu lucrate cu o delicatețe surprinzătoare, cununi de lauri, buchete de flori, ramuri cu câte o păsărică și alte multe. Apoi, cu cerneală aurie, el scrie numele și prenumele celor ce o comandă, o scriitură care trădează numaidecât pe bietul incult. Bucata costă cinci parale, iar o sută de bucăți, 4, 50”. Băiatul recunoaște că a învățat meșteșugul de unul singur și că a stricat peste 3.000 de cartonașe, dar a simțit că se poate și nu a renunțat. Acesta a fost întrebat cât câștigă pe zi, iar răspunsul a fost următorul:
,,- După zile: uneori 5, uneori 6, alte ori și mai mult. Ieri mi-a comandat o cucoană 100 de bucăți, după care a venit un domn și a vrut 150. M-am apucat de dimineață și până seara le-am dat gata. Am câștigat într-o zi 12 lei, scade 3 lei cartonul și rămân 9 lei curați”. Autorul articolului l-a sfătuit pe tânăr să meargă la București și să profeseze într-un atelier:
,,Era visul lui, pe care, desigur, la iarnă o să-l vadă cu ochii. La plecare am vrut să cumpăr câteva cărți de vizită.
– Nu, pentru d-voastră o să fac altele. Astea sunt făcute prea iute.
M-am depărtat de bradul acela bătrân cu o satisfacție pe care rareori o întâlnești: un copil care se zbate în valurile vieții și se pricepe așa de timpuriu să le învingă!” Căci, vorba lui Alexandru C. Cuza (cel care a vizitat Slănicul în 1885, alături de Ion Creangă și N. A. Bogdan): ,,Pe valurile lumii, ca și pe valurile mării, nu plutesc decât acei care știu să înoate”.
Nici că se putea ca într-un astfel de ziar să nu se pomenească de romantismul stațiunii, articolul ,,Îndrăgostiții Slănicului” fiind unul mai mult decât elocvent, pentru că, toată lumea este îndrăgostită aici, fie de ceva (,,de un vârf pleșuv de munte, de dimineața Slănicului sau chiar de un izvor”) sau de cineva (,,de o fecioară dulce, cu ochi albaștri sau negri, cu părul țesut din raze de lună sau rupte din întunericul nopții”). Cât despre modul de a seduce o tânără domniță, exemplul este unul pe măsură: ,,Pe o bancă stă o prea frumoasă fată cu o carte în mână. E romanul `Dan` de Alexandru Vlahuță (cu elemente din biografia autorului, n. a.). Vis-à-vis, un tânăr cu privirea blândă sau ștrengărească, cu o ținută modestă sau arogantă se plimbă neliniștit pe dinaintea băncii. Își torturează mustața, aruncă-n aer cuvinte pe jumătate rostite, își întoarce ochii pe dos, oftează, tușește, suspină… În zadar! Tănăra stă liniștită cu ochii pironiți în paginile nebun de sentimentale ale vieții nefericitului Dan. Sunt în prima fază a unui început greu de străbătut”. La final și concluzia: ,,Îndrăgostiții sunt fericiții Slănicului. Departe de zgomotul `căișorilor` și de vălmășagul mulțimii de pe alei, departe de privirile indiscrete și de veselia uneori prefăcută a lumii, stau aici, în tainice colțuri de pădure și unde, în afară de șopotitul pârâiașului și freamătul codrului ce se leagănă alene, nu aud altceva decât armonia dulce a sufletelor lor, prinse în vraja aceleiași simțiri, plină de senin și poezie”.
În ,,Schițe de la Băile Slănic” avem de-a face cu o povestioară hazoasă, legată de cura cu apele izvoarelor minerale ale stațiunii și în care, domnul Ghiță Berechet, ce ,,își poartă burta radios și cu demnitate”, îi descrie unui amic pățania sa la doctor. După ce l-a consultat, acesta i-a recomandat un pahar de la Izvorul Nr. 3, dimineața, pe nemâncate, fapt care l-a mirat și l-a intigat pe domnul Ghiță, care a intrat la bănuieli, ferm convins că doctorul are mare interes ,,să nu se treacă izvoarele”, adică să nu se epuizeze cumva aceste tămăduitoare resuse: ,,Păi, atunci n-ar mai veni publicul… Păi dacă ar da la toți același număr, izvorul s-ar isprăvi într-un an, doi… Eu, șiret cum sunt din fire, înainte de a intra în cabinetul doftorului, tot întrebam pe cei care ieșeau, ce număr le-a dat. Unul că mi-a dat Nr. 2, altul că Nr. 1, altul 6, altul 4, altul că Nr. 5, dar Nr. 3 nu-l dăduse încă… Tocmai atunci intru și eu și-mi zic în gând: dacă-mi dă Nr. 3, atunci i-am pus pe copcă, i-am prins cu mâța-n sac! Când colo, vorba mea! Ce crezi că mi-a dat? Nr. 3 domnule! Curat scandal! Dar eu nu-s prost, stai să vezi! Tac, îmi iau paharul și hai la fiecare număr, căci domle, eu plătesc și am tot dreptul”. Bineînțeles că după o tură mai pe la toate izvoarele, când a ajuns la Nr. 3, domnul Ghiță fu cuprins de ,,crampe, junghiuri în stomac, bubuituri și detunături și alte de-alea”, iar când vru să ajungă în pădure într-un loc mai ferit ca să scape de toare relele, apucă să coboare două trepte, dar nu și ultima, pentru că se întâmplă rușinea… ,,Și dl Ghiță Berechet, sub impresia celor ce i se întâmplaseră, scoase un oftat adânc ce-i umflă burta, rotundă și plină de credeam că o să-i plesnească vesta cafenie, pe care strălucea un lanț gros de aur și se desena forma rotundă a unui ceasornic de buzunar, fenomenal de mare și de gros”.
Și nu departe de cele întâmplate de domnul Ghiță, în scurtisimul articol ,,Farsa la Slănic”, pare normal ca și Slănicul să-și aibă farsa și farsorii săi, de data aceasta cel în cauză fiind un ,,roșcovan cârciumar din Buzău”. Acesta, amăgit că Izvorul Nr. 3 are într-o anumită măsură efecte ca și Nr.1 și că poate fi băut în orice cantitate, încrezător în cele ce i se spuseseră, ,,după ce bău vreo șase pahare din Nr. 3, direct de la sursă, mai luă și la hotel o provizie de vreo 5 sticle, pe care le bău în timpul și după-masă”. Mai târziu însă, necaz pe capul lui: ,,Peste noapte, cu mare străduință, medicii Slănicului i-au putut salva viața naivului și setosului cârciumar. Iată cum, de multe ori, o farsă puțin inteligentă poate degenera într-o adevărată nenorocire”.
La rubrica ,,De toate” aflăm că ziarul își va face reapariția la începutul viitorului sezon al stațiunii, adică în iunie 1905 și că acesta ,,are meritul de a fi primul din România care oglindește întreaga viață a unei stațiuni balneare românești”. Cu această ocazie este lansată și o provocare: ,,E de sperat ca exemplul nostru să fie imitat și că, de acum încolo, multe dintre stațiunile noastre balneare vor fi înzestrate cu câte un organ de publicitate, ajutându-ne astfel în lupta ce am întreprins, ca lumea românească să nu mai arunce sutele de mii de lei prin străinătate, în detrimentul frumoaselor noastre localități”. Tot în această rubrică suntem înștiințați că în urma inspecțiilor făcute de administrația băilor prin restaurantele stațiunii s-a constat că, ,,unele nu respectă prescripțiile dietei căreia toți ce urmează cura trebuie să se supună, alții întrebuințează carne și alimente vechi, sau țin bucătăria într-o proastă stare de curățenie. Un restaurant a fost amendat cu 50 de lei, în timp ce altele au primit avertismente, pedepse negreșit de ușoare pentru gravitatea vinei”. La finalul rubricii, o statistică: ,,În anul 1902 au sosit la Slănic 2. 540 de personae, iar în lunile iunie, iulie și august din 1904 au sosit 3. 890 persoane, adică un plus de
1. 350 de oameni. Aceasta este destulă dovadă a marilor progrese pe care le face mereu stațiunea noastră”.
Pe lângă rubrica ,,Slănicul vesel”, care cuprinde schițe și anecdote, mai întâlnim și alte ,,Note și impresii”, ca și un articol dedicat poetului Costache Conachi (prezentat într-un număr anterior), despre care se mai spun acum următoarele: ,,Între credincioșii băilor Slănic se numără și nemuritorul Conachi, care-și zidise o casă în această fermecătoare localitate și care s-a păstrat până acum câtva timp. Neuitatul poet și-a scris cea mai mare parte a poeziilor sale la Slănic, unde venea și faimoasa `Zulnie`, care a avut darul să-l inspire”.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)