Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 6, Anul VI, Sâmbătă, 2 august 1908.
Din sumarul acestui număr: redactorul-șef anunță suspendarea apariției Curierului, până la începutul sezonului viitor; Sinaia Moldovei sau Sinaia Munteniei?; un profesor universitar din Germania, încântat de cele văzute în stațiune; o superbă poezie inspirată de natura înconjurătoare; Slănicul mereu la superlativ; scriitorul și politicianul Nicolae Gane își amintește de cum arăta Slănicul la patruzeci de ani de la prima sa vizită, dar și cum îl vede el în prezent; o nuvelă despre o întâmplare cu accente comice petrecută la farmacie; în Sala de teatru a Cazinoului vizitatorii stațiunii au la dispoziție și în această lună, un superb cinematograf.
Aproape de încheierea sezonului estival din 1908, redactorul-șef, M. Miereanu, anunță suspendarea apariției ziarului până la începerea sezonului balnear din 1909: ,,În sezonul 1908 am apărut în luna iunie, în tot cursul lunii iulie, ca și în prima parte a lunii august, adică pe tot parcursul sezonului balnear. Datoria ne-am îndeplinit-o – credem – cu prisosință și anul acesta, contribuind pe cât s-a putut, la înalțarea celei mai frumoase stațiuni balneare a României, Slănicul Moldovei. Publicul ne-a dat toată încurajarea, ziarele vorbind despre Curierul Slănicului în aprecieri măgulitoare, administrația băilor ne-a făcut toate înlesnirile posibile, iar peste tot locul am găsit cea mai mare bunăvoință. Astăzi, când satisfăcuți de datoria îndeplinită încetăm activitatea noastră, nu ne rămâne decât să mulțumim tuturor, pentru concursul ce ne-au dat și să ne exprimăm speranța că și în viitorul sezon al băilor, când Curierul Slănicului va reapare, se va bucura de aceeași simpatie ca și în anul acesta”.
Subiectul Slănicul vs. Sinaia, sau cum l-am reformulat eu, Sinaia Moldovei vs. Sinaia Munteniei, este unul care apare cu obstinație în materialele redactate de M. Miereanu, de altfel, un bun prilej de a promova imaginea stațiunii Slănic-Moldova prin toate mijloacele posibile. În articolul din acest număr, ,,Slănicul sau Sinaia?” autorul mai schimbă/actualizează cele scrise până acum pe această temă: ,,Dar Sinaia Moldovei e cu totul alceva. Ea n-are aproape mai nimic din măreția sălbatică a Sinaiei, nici din oficialitatea și rafinamentul ei. E cu totul altceva. Munții Slănicului sunt egali: egali în înălțime, egali în bogația de verdeață. Nimic din măreția grozavă a stâncilor goale. Blânzi și prietenoși, ei și-au dat parcă mâna cu toții, s-au strâns bine unul lângă altul, ca niciun curent din cele multe și vrăjmașe să nu poată tulbura liniștea dulce a aerului. Hotelurile mari stau vesele în bătaia blândă a soarelui; puținele vile își ascund fațadele cu storuri de lemn în umbra codrilor de fagi; pe aleile curate și liniștite covoare de flori râd în soare, umezite de răcoarea dimineții; muzica răsună toată ziua din umbra brazilor. Spre izvoare, comori de sănătate, se duc și vin fețele înviorate; ascunsă în pădure, apa, sub atâtea aplicații variate destinde nervii istoviți de frământarea vieții; spre Cascada gălăgioasă, aleile parfumate te momesc ca o magie și pretutindeni e atâta aer, atâta lumină, atâta viață prietenească!… Iar seara, când din sutele de globuri lumina electrică se revarsă în valuri, începe teatrul, jocurile de căișori, plimbarea pe terasele parcului, cu infinitatea nuanțelor de lux și de frumusețe, din care Slănicul și-a creat o reputație atât de invidiată. De aceea, viață intimă a Slănicului răscumpără măreția Sinaiei. Și nu puțini sunt aceia care vin și rămân aici, după ce ani de zile n-au vrut să cunoască decât Sinaia. Chestie de gust, la urma urmei! Între luxul, spiritul, exuberanța pasională a unei femei de lume și între delicatețea, modestia, frumusețea discretă a alteia, câți nu ar fi gata s-o prefere pe cea din urmă?” Iată ce mod de a atrage privirile spre frumoasa natură a Slănicului, a vieții sale intime!
Și tot același neobosit M. Miereanu se plimbă prin mulțimea vizitatorilor, în căutarea de figuri noi, pentru a le smulge câte o impresie pentru caietul de amintiri al Slănicului: ,,Reputația apelor de la Slănic, precum și a minunatelor priveliști din aceste locuri, a trecut și peste hotare. Astăzi am avut ocazia să înâlnim și să vorbim cu un german, originar din Leipzig, numit Eduard Schubner, profesor universitar acolo, care aflându-se în țara noastră a ținut să viziteze – și pentru o zi măcar – frumoasa noastră localitate. Dl Schubner ne declară că încă demult a auzit `vorbindu-se de bine` de Slănicul din România, dar acum văzându-l cu ochii a rămas mai mult decât încântat: `Sunt priveliști fermecătoare și ape incomparabile, care ar face fală oricărui stat. România poate fi mândră de acest giuvaier și trebuie să se îngrijească de Slănicul Moldovei, ca de o podoabă`”. La finalul articolului, pe care l-a intitulat ,,Succesul Băilor noastre”, autorul nu uită să spună că mai sunt multe persoane care nu pot, sau mai bine zis nu vor să înțeleagă ceea ce foarte bine a înțeles și apreciat profesorul universitar german, sau alți străini care au vizitat Slănicul: ,,Obiceiul rău -însă `à la mode` – face pe cei mai mulți să se ducă în străinătate, îndurând drumuri ucigătoare, zadarnice și cheltuieli exorbitante, pentru a găsi locuri și ape – foarte deseori – de valoare îndoielnică. Credem că a sosit timpul să ne folosim de apele noastre, înălțând Slănicul la rangul ce i se cuvine”.
O nouă poezie inspirată de frumusețea peisajului slănicean și semnată de poetul George Tutoveanu, completează colecția de perle literare a ziarului:
,,Din munți”
,,Pe zări de cristal / E luna-n splendoare; / Și-n codrul de fag / Suspin de izvoare. / Se cerne de sus / Pe munții sihaștri / Eternul mister / Din lumile albastre… / Spre vârfuri mă duc / Să scriu dragii mele / Pe-o filă de cer/ Cu raze din stele.”
Preamărirea stațiunii (de altfel binemeritată) continuă și în articolul ,,Slănicul”, cu superbe descrieri: ,,Aruncat în văgăunele tainice ale munților înveșmântați în verdele întunecat al brazilor, cochet și elegant ca feeria amețitoare a unei serbări venețiene, Slănicul stă liniștit în pustiul maiestuos al naturii sălbatice, asemenea unui buchet frumos ce se răsfață pe sân neprihănit de fecioară. (…) Oricât de mult s-a schimbat aspectul Slănicului sub irezistibila înrâurire a exigențelor civilizației, oricât de adânc a pătruns securea modernizării în sălbăticia superbă a naturii virgine, Slănicul a rămas același, mândru și sălbatic, poetic și minunat. Iar Slănicul e o frumusețe ce nu va pieri niciodată. Ieri, un colț tainic și necunoscut de nimeni aproape, astăzi localitatea de predilecție a celor ce sunt mistuiți de chinurile doborâtoare ale bolii. Slănicul de astăzi nu mai este o simplă stațiune balneară ca oricare alta, nu e o simplă cerință a unor conveniențe deșarte, ci e o imperioasă necesitate morală și fizică pentru aceia care au sorbit vreodată din poezia lui, dar și o ispititoare speranță pentru aceia ce nu-l cunosc decât doar din auzite. Sacrificiile ce s-au făcut pentru desăvârșirea organizării administrative a Slănicului au fost și ele întotdeauna, un puternic imbold pentru populația de dincoace și de dincolo de Carpați, care a găsit în sălbăticia sublimă a naturii Slănicului, ca și în eleganța cochetă a dotărilor lui, cel mai ales colț de liniște și de repaus sufletesc. Iată de ce frumusețea Slănicului va fi eternă, iată de ce fiecare clipă ce trece, desăvârșește frumusețea lui fascinantă!”
Sătul de căldura de peste 40 de grade resimțită la Iași, scriitorul și omul politic, Nicolae Gane, cel care și-a depănat amintirile de la Slănic-Moldova în mai multe lucrări literare, poposește din nou la umbra răcoroasă a munților Slănicului: ,,Îmi luai deci geamantanul și un bilet de drum de fier… și tiva!… a doua zi dimineață eram în creierii munților, la Slănic”.
Aici, ,,pe o bancă lustruită, la umbra unui brad”, într-un moment de adâncă contemplare, când nostalgia trecutului pune stâpânire pe întreaga lui ființă, el deschide un arc peste timp în scrierea intitulată ,,Slănicul de ieri și de azi”.
În fapt, un remember, la patruzeci de ani de la prima sa vizită în stațiune (în 1868, pe când era procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași, n. a.), din care pare să rezulte drept câștigător, trecutul și nu prezentul:
,,Dar, ce deosebire între Slănicul cum îl știam eu în urmă cu patruzeci de ani și cum îl revăd acum! Mai întâi trebuiau două zile încheiate ca să ajungi cu cai de poștă de la Iași la Târgu-Ocna, iar mai apoi, aproape o zi întreagă până la Slănic. Nu era tocmai comod acest mijloc de locomoție, dar era tipic, culoare locală și avea partea sa poetică. Roțile sfârâiau, potcoavele scăpărau, iar trăsura se legăna ca o barcă pe apă bătută pe valuri. Au trecut acele timpuri, cu surugii, cu cai și cu moravuri cu tot. Slănicul, cel cu ape tămăduitoare, înfundat în adâncul munților, îmi apare acum ca o cucuoană gătită de duminică, sulemenită și cu pretenții de maniere elegante. Codrii, în care mă plimbam pe poteca cerbului, întretăiați acum de alei, parcă sunt pieptănați, anume aranjați, ca niște decoruri de teatru. Vilele răsar din verzișul arborilor, obraznice, cu acoperișuri meșteșugite, cu foișoare ornamentate, cu balcoane decorative, dându-ți impresia străinătății. Singură, o bisericuță veche, ca un cuib tainic de sihăstrie, uitat de mâna modernă distrugătoare, mai evocă amintirea Slănicului de odinioară. Căsuțele cele albe văruite, care înconjurau mai demult ca niște chilii de mănăstire, unde părinții și bunicii noștri duceau viața simplă și patriarhală, unde Costache Conachi și Costache Negri veneau în toate verile să imortalizeze Slănicul în versuri săpate în coaja brazilor, astăzi… vai!… sunt înlocuite cu hoteluri și restaurante pretențioase, cazinou cu săli de bal și de teatru, chioșcuri pentru muzici militare și jocuri de căișori etc. În aceste zidiri de paradă furnică o lume nenumărată, oameni străini unii de alții, adunați din toate ungherele țării și din toate straturile sociale; iar eu, cu cât mă văd între mai mulți, cu atât parcă sunt mai singur. Nu știu pentru ce, dar toată această spoială de civilizație, mi se pare o schilodire, o profanare a naturii. Acolo unde căprioarele și cerbii se hârjoneau liberi în imensitatea codrului, acolo unde nu eram deprins să aud din tinerețile mele altceva decât glasul frunzelor și păsărelelor, întrerupt din când în când de cântecul buciumului care parcă era însuși graiul viu al muntelui, astăzi auzi, o Doamne, muzica Regimentului de Roșiori din Bârlad cântând `Traviata` și `La belle Hélène!… Ce-or fi zicând dihăniile sălbatice trezite din liniștea lor de aceste sunete, care zguduie ecourile așa de pocit?” Însă tot el revine, la sentimente mai blânde, conștient de cât de ciudată este natura umană, veșnic nemulțumită, mereu în căutare de himere: ,,Când ești departe de lume, rătăcit, uitat în mijlocul naturii virgine, dorești civilizație, perne moi, cafele cu coniacuri – și câte și mai câte. Când le ai, pe toate acestea, ca acum, regreți poetica sălbăticie a naturii cu asprele ei incomodități. Așa-i omul”.
Și, privind oarecum indiferent la toate cele din jurul lui, scriitorul conchide: ,,În cele din urmă, oricât aș regreta trecutul cel frumos din tinerețile mele, nu pot întoarce roata timpului îndărăt, așa că voi pleca în disperarea neputinței mele la Cazinou, unde o să comand `une omlette aux fines herbes` (omletă cu verdeață) și un `biftec garni` (friptură la grătar garnisită cu legume, orez etc). Mai zi că nu sunt un om care mă mângâi ușor de profanările civilizației!”
Iar la o masă vecină, nelipsitul Nae Peruzescu, fanfaronul cel lăudăros, descris – așa cum menționează ziarul – în chip minunat de N. Gane în nuvela ,,Două zile la Slănic”, îi pune acestuia o întrebare retorică: ,,Ei, nenișorule, când oare voi vedea Slănicul ieșit din ruginita lui sălbăticie, ca să-l pot și eu asemui cu băile civilizate din străinătate?”. Iar scriitorul șopti mai mult pentru sine: ,,Se vede că în marea simfonie a lumii trebuie și astfel de note”.
O scurtă povestire cu accente comice și intitulată ,,În ziua cununiei” întâmpină cititorul la rubrica ,,Nuvelele noastre”. Acțiunea se petrece în farmacia stațiunii, unde clientul Andrei Răceanu îi cere farmacistului practicant, o soluție pentru curățenie (un purgativ, n. a.), care să nu se simtă, să nu se cunoască la gust. Bineînțeles, după o mai îndelungată așteptare, practicantul farmacist, care-l vede pe client și deosebit de încălzit, îl servește cu un pahar de limonadă. După ce își termină băutura, practicantul îl întrebă dacă a simțit ceva, vreun gust mai deosebit…
Atunci, Andrei, care bănuia ceva și care se îngăbenea la față tot mai tare, a fost în cele din urmă lămurit: ,,Apoi, asta era curățenia… Așa-i că n-ați simțit-o, nu-i așa?” Andrei, aproape în pragul nebuniei izbucni: ,,Cum? Curățenie? Dar bine domnule, ce-ai făcut? Dar nu era pentru mine, era pentru soacră-mea. Iar eu mă găteam să merg la cununia civilă!” Și finalul: ,,Pe când farmacistul alerga în odaia de alături ca să nu-l pufnească râsul, Andrei rămase mut, nemișcat, cu privirea fixă pe eticheta flaconului cu pricina: `Farmacia Curții Regale – La ochiul lui Hipocrate`”. Nuvela este semnată de un alt colaborator al ziarului slănicean, prozatorul și poetul Eugen N. Herovanu (despre care am mai pomenit într-un episod anterior), doctor în drept, om politic și fost primar al Iașului (1922).
Printre știrile acestui număr al ziarului, mai aflăm că ,,în afară de celelalte numeroase distracții, vizitatorii Slănicului vor găsi și în luna august, un superb cinematograf, cu un repertoriu bogat și compus din piese de mare valoare”.
Serialul continuă, cu sezonul din 1909…
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil;
Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)