Skip to content

Noutăți

Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 4, Anul VIII, Marți, 20 iulie 1910.
Din sumarul acestui număr: continuitate, armonie și solidaritate, reperele unei bune adminsitrații a stațiunii și în existența sa viitoare; o schiță comică semnată de redactorul și fondatorul ziarului, M. Miereanu; deși ieșenii domină topul vizitatorilor stațiunii, numărul celor sosiți din restul țării crește și el pe an ce trece; ,,aventurile”, o caracteristică a vieții sociale dintr-o stațiune; despre foloasele aerului, cu dr. Friedrich Grünfeld; biserica din Slănic va fi din nou renovată; prim-epitropul C. B. Pennescu primește o reclamație din partea unui medic din București, iar problema este prezentată în paginile ziarului; flash-info Slănic; o cronică inedită, presărată cu întâmplări declanșate de un mic diavol, care de multe ori sălășuiește în noi și ne influențează stările și acțiunile.
Despre continuitate în conducerea admnistrației slănicene s-a mai vorbit în paginile ziarului, iar acum ideea se reia, cu câteva accentuări binevenite, chiar și cu o rugă adresată în acest sens și publicată în numărul trecut: ,,Nimeni nu este atât de absurd, nici atât de naiv, încât să creadă că se va revoluționa, așa ca prin minune, o stare de lucruri învechită, înrădăcinată și adânc intrată în moravurile noastre – mai cu seamă o stare de lucruri legiferată, cum este condiția capitală de administrare a Slănicului-Moldovei, direct subordonată fluctuațiilor politice ale țării.
O schimbare radicală, o `revoluționare`, nu este de prevăzut, nici de așteptat, cel puțin pentru generația de astăzi – și nimeni nu poate vedea, nici măcar în imiginație, anumite personalități decretate, în virtutea meritelor lor și mai cu seamă în virtutea bună-voinței și activității lor, drept administratori permanenți ai stațiunii și lăsate – rugate – să-și continue opera începută. Negreșit, în anumite condiții și împrejurări, ăsta ar fi idealul, deoarece, acele persoane ar prinde dragoste din ce în ce mai mare și mai temeinică de opera lor proprie și în puterea unei experiențe tot mai bogate, ar aduce foloase tot mai mari localității și așezămintelor ei”. Iar concluzia este una foarte clară: ,,Întrucât o atare minune nu se poate proroci și întrucât nu se poate încă realiza, nu înseamnă însă, că elementul de continuitate ar trebui exclus din programul vieții, din viitorul și din speranțele falnicei stațiuni balneare a Slănicului Moldovei”.
Desigur, cei care s-au aflat până acum la conducerea Slănicului s-au implicat enorm de mult, au fost determinați și bine chibzuiți în procesul de înfrumusețare și dezvoltare a stațiunii, fapt care ,,ne arată o dată mai mult cu cât folos și cu câtă dragoste s-ar urmări opera esențială de continuitate și unitate în lucrări, dacă printr-o minune oarecare, fluctuațiile politice ar înceta să aibă înrâurire directă asupra Slănicului, sau dacă cel puțin – lucru mult mai ușor de înfăptuit – ar fi să existe o continuitate sufletească, o armonie și o solidaritate mai mult decât necesare, între ceea ce este astăzi și între ceea ce trebuie să fie mâine, pentru însăși siguranța și existența viitoare, a superbei localități”.
Fără îndoială, talentul de ziarist și nuvelist al lui M. Miereanu reise nu doar din articolele și cele vreo două volume publicate, ci și din schițele sale umoristice, una dintre ele fiind publicată în acest număr și intitulată ,,O tragere pe sfoară”, din ciclul ,,Schițe de la Băile din Slănic”.
Pe scurt, este vorba aici, de două familii aflate la cură în stațiune și cazate la hotelul ,,Cerbu”. Însă, între familiile Nae și Iordache, care erau și vecini de balcoane se înfiripase o ură de moarte. Cauzele erau mai multe și variate: când fumul de țigară venea dinspre dl Nae către soția dlui Iordache, madame Caliopi, aceasta era tare deranjată și viceversa, când fumul de țigară venea dinspre dl Iordache, spre dna Veta, soția dlui Nae, începeau vociferările acesteia. Mai mult, între cele două doamne rivalitatea ajunsese la cote și mai mari, cauza fiind izvoarele minerale, întrucât dna Veta susținea că Izvorul Nr. 1 e cel mai bun, în timp ce dna Caliopi considera că Izvorul Nr. 3 este mai binefăcător. Nici între cei doi domni situația nu era mai bună, căci la mijloc era o ,,chestiune de filologie”: dl Nae susținea sus și tare că termenul ,,cozondroage” sună mai frumos decât ,,pachești (ambele cuvinte însemnând bretele pentru pantaloni, n. a., cf. DEX), iar conul Iordache, dimpotrivă. Iar toate acestea au dus la certuri repetate, când între domni, când între doamne, din care nu lipseau insulte de tot felul. Și tot așa, până într-o dimineață, când se auziră niște bătăi la ușa dlui Nae. Când acesta a deschis, în cameră a intrat un ,,căpitan la pensie”, care venise cu scopul de a-l provoca la duel din partea dlui Iordache. Dl Nae, cam galben la față l-a întrebat pe căpitan dacă e cumva o glumă, dar fu contrazis scurt, pe motiv că dl Iordache ,,vrea să spele insulta”. Rămase stabilit ca duelul să aibă loc a doua zi, pentru ca între timp fiecare dintre protagoniști să-și găsească și să-și numească martorii la duel. Îngrijorat peste măsură, dl Nae o întrebă pe soție dacă există o altă cale de rezolvare a situației, iar aceasta îi răspunse prompt că vor pleca ,,cu noaptea-n cap” și îi vor lăsa pe rivali cu buzele umflate, că și așa terminaseră cura în stațiune. Finalul este unul mai mult decât hazliu:
,,A doua zi de cu noapte, două trăsuri ieșeau la galop, ținându-se una de alta, până la Târgul Ocnei.
– Bine l-am mai speriat pe Nae! zicea conu Iordache către soția sa, în vreme ce caii zburau în galop.
– Al dracului i-am tras pe sfoară! șoptea dl Nae către madame Veta, în cealaltă trăsură.
– Să-mi joc eu capul pentru el?! ofta conu Iordache.
– De gustul cui să te las văduvă?! zicea dl Nae.
Și-n vreme ce trăsurile înaintau, cei doi rivali, fără să se știe unul pe altul, plângeau de jalea ce era să se înâtmple”.
Articolul ,,Slănicul, al Iașului, sau al țării întregi?” ne informează că în cea mai nouă a sa ,,Scrisoare din Iași”, publicată în ziarul bucureștean ,,Ordinea”, medicul-publicist Adolf Steuerman-Rodion (amintit în episodul trecut) se ocupă de ieșenii care pleacă la băi, ,,care încotro, care pe unde e mai bine și mai plăcut”. Iată ce ne spune domnia-sa: ,,Puținele stațiuni care se pot numi ale Iașului, precum fostele băi de la Strunga, de la Repedea, sau băile de Prut, ocupă prea puțin loc în viața Iașului. În schimb, ieșenii consideră ca pe al lor Slănicul Moldovei, o fală a Iașului și locul prin excelență de atracție pentru aceștia, care părăsesc pe timpul verii, în număr mare, fosta Capitală a Moldovei”. Potrivit doctorului Rodion, se pare că principalul motiv al afluenței tot mai mari de ieșeni la Slănic este cel potrivit căruia la Iași se află sediul central al administrației Băilor Slănic, că ,,acolo se află marele așezământ al Sfântului Spiridon, care numără între binefacerile sale și aceea de a fi organizat și dezvoltat în cursul anilor, falnica stațiune balneară, binefăcătoare pentru mii și mii de suferinzi”. Dar, tot atât de adevăra este că ,,Slănicul, denumit al Moldovei, pentru a fi deosebit, geografic, de Slănicul-Prahovei, care i-a imitat numele – fără a-i uzurpa și faima – este una dintre puținele stațiuni care aparțin și folosesc întregii țări și una dintre foarte puținele care au dus faima frumuseților țării noastre dincolo de hotare”. Afirmațiile medicului ieșean sunt întregite de concluzia articolului: ,,Listele anuale ale vizitatorilor sunt de față, ca să mărturisească această constatare a noastră. Nu există oraș al țării, nu este colț al României de unde să nu fi venit, de unde să nu vină în toți anii, `clienți` credincioși, căci cine a vizitat o dată Slănicul a devenit negreșit un client devotat al splendidei stațiuni, iat toți acei oaspeți ai Slănicului au dus peste tot locul, credința în izvoarele și frumusețile uimitoare ale stațiunii din munții Bacăului”.
Din rubrica ,,Block-Notes” aflăm că o caracteristică a vieții sociale dintr-o stațiune balneară o constituie, nu doar jocurile de noroc, sau de căișori, sau altele identice, ci și ,,aventurile”, pentru că ele formează în primul rând, obiectul de discuție al acelora care populează asemenea localități: ,,Discuția pe tema unei `aventuri` devine din ce în ce mai încordată, aprinsă, pătimașă, după subiectul care se țese și ea nu încetează decât o dată cu încheierea sezonului. O stațiune pe timpul verii lipsită de asemenea `aventuri` este ca o stațiune fără… apă, ca o mare fără… pești, ca un soare fără… raze! Cum nu pot fi posibile acestea, tot astfel nu e posibilă o stațiune balneară sau climaterică, fără `aventuri`. Și cum Slănicul din Moldova este o stațiune și balneară și climaterică, vă puteți închipui ce de aventuri… Dar să nu ne aventurăm prea mult!”.
O analiză a purității și eficacității aerului, a necesității oxigenării corpului uman, mai cu seamă în localitățile și stațiunile montane, o face medicul-publicist Friedrich Grünfeld (și el pomenit într-un episod anterior), care după ce prezintă și o serie de reguli pentru ca actul respirator să fie cât mai benefic oamenilor, punctează la final: ,,Cine poate să petreacă în timpul verii la munte, va sorbi o dată cu aerul curat și răcoros, elixirul vieții lungi. Și acest aer e de găsit, în primul rând, la Slănicul Moldovei!” Să nu uităm că doctorul Grünfeld este, printre altele, autorul lucrării ,,Călăuza locurilor de băi și de odihnă din România” (1912), volum în care apare pentru prima oară o clasificare a stațiunilor și în care este inclusă și stațiunea Slănic-Moldova.
În acest număr suntem anunțați că Biserica ,,Sfântul Ilie” (din parcul stațiunii) își va celebra hramul și în acest an, așa cum o face de regulă și că, datorită grijii pe care o poartă epitropii așezămintelor Casei `Sf. Spiridon`, ,,va căpăta o deosebită îngrijire și va fi din nou reparată”.
Și aceasta, după ce în urmă cu patru ani ,,a fost înzestrată cu sfintele odoare de la paraclisul Ospiciului de alienați de la Golia, din Iași, care s-a desființat”.
Prim-epitropul C. B. Pennescu este din nou ținta unor presupuse acuzații, drept pentru care a fost rugat să aducă o serie de lămuriri, de către redactorul-șef al ziarului (așa îl voi numi în continuare pe M. Miereanu, inițitorul, fondatorul și singurul redactor al ziarului, n. a.), întrucât cazul a fost prezentat în ziarul bucureștean ,,Epoca” (ziarul oficial al Partidului Conservator), în urmă cu o săptămână (miercuri, 14 iulie). Dar despre ce era vorba? Un medic din București, pe numele său, Andrei Antoniu, a adresat o plângere Administrației din Slănic, în care menționa că a fost `expulzat` din hotelul ,,Racoviță”, pentru că a încălcat dispozițiile acesteia. Iată însă ce a declarat dl Pennescu: ,,Este adevărat că am notificat dlui doctor să se mute din hotel, iar pentru că domnia-sa a refuzat, l-a mutat încasatorul băilor. Celelalte presupuse fapte invocate de acest tânăr cu obrajii pudrați, cu părul frizat în fiecare zi și cu jachete en queue de poisson (în coadă de pește), sunt minciuni. În scrisoarea publicată în `Epoca` are un spirit necuviicios; pentru aceasta l-aș scutura puțin, mă tem însă să nu-mi murdărească hainele cu pudra-i de pe obraz. Pentru ce l-am concediat din hotel? Înfrângea disopozițiile noastre. Motivele le va arăta avocatul nostru la proces, fiindcă dl doctor a introdus o acțiune prin care ne cere nici mai mul nici mai puțin, decât 20.000 de lei. Cum va justifica daunele și ce va câștiga se va vedea în fața instanțelor judecătorești”. Iar epitropul continuă, imperturbabil: ,,Are și mania persecuției numitul medic. Se plânge că l-am concediat din hotel pentru că făcea concurență medicilor noștri oficiali. Altă prostie, deoarece nu numai că nu ne poate face concurență, dar noi înșine am dorit să aducem aici, pe dr. Popovici din București, ca specialist de boli de gură, nas și urechi (medic ORL-ist, n. a.). Am vrut să-l numim oficial ca medic al băilor, dar n-a putut veni, după cum a arătat colegul meu, dr. Pușcariu, pentru că dispusese dinainte de întrebuințarea vacanței”. Dl Pennescu mai menționează că anul trecut au mai practicat în stațiune doi medici din țară, iar dl profesor doctor Gheorghe Marinescu (unul dintre marii savanți ai lumii, fondatorul Școlii Românești de Neurologie, n. a.) îi onorează aproape în fiecare an cu vizita în stațiune, unde oferă consultații ,,spre binele bolnavilor și cinstea acestei stațiuni balneare”. La finalul interviului, Pennescu a mai spus, oarecum sarcastic: ,,Atât cred că-i de ajuns pentru domnia-sa până la judecata procesului ce ni s-a intentat de domnul reprezentant al pilulelor Pink (denumire dată pentru pastilele roz ale dr. Wiliams, medicament brevetat de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, care pretindea că vindecă mai multe boli, printre care și ,,toate formele de slăbiciune la bărbați sau femei”, n. a.).
Dinre cele mai importante știri ale acestui număr spicuim (de acum încolo, acestea vor fi grupate în Flash-info Slănic): pe lângă reprezentațiile trupei teatrului ieșean, la Slănic se joacă piesa de succes ,,Manasse”, cu celebrul actor C. Nottara, în rolul principal (și despre aceasta am vorbit într-un episode anterior), piesă ecranizată de Jean Mihail în 1925 și care prezintă conflictul dintre două lumi, una trecută şi una prezentă, respectiv două religii, cea ortodoxă şi cea mozaică; pictorul, graficianul și academicianul Iosif Iser creează și expune la Slănic, ,,într-un chioșc încăpător și luminos”, situat între hotelurile ,,Cerbu” și ,,Puf”; ministrul Agriculturii și Domeniilor, Alexandru C. Constantinescu (1859-1926), avocat (doctor în drept), politician și minsitru în mai multe rânduri, om de încredere al lui Ion I. C. Brătianu, poposește și el la Slănic, pentru un repaus binemeritat.
Câteva ,,mici corespondențe” de la Iași vin să îmbogățească ,,Rubrica veselă” a ziarului, dar o să zăbovesc timp de mai multe rânduri la finalul acestui episod, pentru prezentarea unei cronici care pare să iasă din tiparul obișnuit al publicațiilor din acea vreme. Posibil ca aceasta să fi fost și în alte numere ale ziarului nostru, dar pur și simplu, acaparat de atâtea informații și aspecte inedite existente în paginile sale, să-mi fi scăpat, dar iată, recuperez într-un final această scăpare și vă supun atenției ultima cronică, publicată în două părți, în cele două numere anterioare, respectiv 2 și 3, din 6 și 13 iulie 1910. Căci merită de urmărit și de-acum încolo…
Deci, ineditul material apare în cadrul rubricii ,,Vilegiatura veselă” și este intitulat ,,Cronica lui Mefistofel”, de la ,,Mefisto” (sau ,,Mefistofel”), numele diavolului în legenda medievală a doctorului Faust (din scrierea lui Goethe), care s-a pus în slujba acestuia pentru a-i da tinerețe și bogăție în schimbul sufletului.
În această cronică, toul pornește de la căldura toropitoare care sufoca întregul București în luna lui Cuptor, când temperatura trecea des de 40 de grade. Autorul, a cărui identitate nu am dibuit-o încă (nu s-a semnat nici măcar cu vreun pseudonim), începe astfel: ,,Într-adevăr este nesuferită această temperatură (era să spun că e înfiorătoare, dar în cazul acesta ați fi putut să-mi ripostați că aș putea să mă satur cu `fiorii` pe care mi-i provoacă!). Bei șprițuri, mazagranuri (băutură răcoritoare preparată din cafea, cf. DEX), limonade – consumi înghețată, cheltuiești o groază de parale – dar degeaba: căldura asta te bagă în răcori!” Autorul spune că după-amiezile și le petrece acasă lucrând sau încercând să lucreze pentru a mai uita de călduri, dar totul e în zadar, iar soarta e de-o ironie nemaipomenită cu acesta, pentru că îl silește să scrie ceea ce nu poate să facă, adică, vilegiatură. Și atunci, ce-i de făcut? După ce a ascultat propunerile câtorva prieteni, printre care și cea de a merga la Slănic-Moldova, răspunsul veni chiar din partea propriei persoane: ,,Am găsit: voi sta acasă și îi voi aviza pe toți creditorii mei să vină să le achit. Dar întâlnirile li le voi da, din sfert în sfert de oră. Mai reci dușuri nici că există în toată lumea”. Și autorul mărturisește că așa a și procedat, rezultatul fiind unul de-a dreptul minunat: ,,Creditorii mei fac băi calde urcând pe căldurile astea cele 87 de trepte care duc la mine, iar eu simt fiori reci străbătându-mi corpul la vederea acestor bravi oameni. Acum mai am o singură grijă: ce mă face eu cu restul creditorilor care nu vor avea putința de a defila pe dinainte-mi până la sfârșitul lui august, când încetează căldurile? Să-i păstrez până la anul?”
Să vă spun drept, de-abia am așteptat să dau paginile (căci totul este la prima citire) și să parcurg partea a doua a cronicii, care este atât de haioasă și de bine ticluită. Așadar, autorul parcă se trezește dintr-un vis urât (și pare-se că nu e și ultimul) și ține să declare cititorilor că pe viitor nu va mai fi atât de imprudent ca până acum, când, pentru a-și procura câteva momenet mai răcoroase, dar și pentru a avea un subiect de cronică, și-a învățat creditorii să-i facă vizite la domiciliu! Dar acea nefericită inspirație i-a făcut viața aproape imposibilă, astfel că îi venea să dispere, să fugă, să se sinucidă, ba chiar să se însoare (ce tare e asta!).
Și uite așa, dragul nostru personaj sta și se întreba ce a fost în mintea lui când i-a invitat pe creditori să vină să-l vadă, când el trăia atât de bine liniștit și singur în colțul lui cel răcoros (căci până la urmă își găsise unul!), la care se mai adăuga și minunata vedere care i se derula prin fața ochilor din apartamentul său, aflat în apropierea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, o zonă superbă a Capitalei de atunci. Uitaseră și creditorii de dânsul și el de dânșii, întrucât după cum însuși spunea: ,,Uitarea e singurul lucru bun în lume: uitarea durerilor, uitarea datoriilor!”
Și pe când domnia-sa își pregătea bagajele pentru o vilegiatură la Slănic-Moldova, unde dorea să se stabilească pentru vreo două – trei săptămâni, nefericita lui inspirație îl dădu din nou gata: un amic binevoitor trimisese Curierul Slănicului, subliniindu-i cronica, celui mai principal dintre creditori, care la scurt timp îl vizită acasă. Personajul nostru a folosit toate tertipurile pentru a-l convige pe creditor că articolul (cronica de față) nu a fost decât o glumă nevinovată și nimic mai mult! În cele din urmă, creditorul a plecat, dar i-a jurat autorului cronicii o crudă răzbunare: i-a înștiințat pe alți zece creditori despre neplăcerea pricinuită, care la rândul lor, fiecare, pe alți zece și așa mai departe… Iar finalul este unul pe măsura cronicii: ,,Apoi, nu in corpore, ci unul câte unul, acești oameni inutili și periculoși societății, au începu a mă bombarda cu neplăcutele lor vizite… Băile reci de care vorbeam în glumă s-au transformat într-un fel de duș rece și continuu, care mi se aplică fără îndurare, de dimineață până seara și de seara, până dimineața. M-am încuiat în casă, mă ascund sub pat, strig mereu când aud bătăi în ușă că `nu sunt acasă!`, ași! Nimeni nu vrea să mă creadă. Așa mi-a trebuit. Nu-mi rămâne decât să mă mut: unde, când cum – nu vă mai spun, pentru că sunteți în stare să mi-i aduceți pe cap și în noua locuință!”
Ce să faci maestre, așa este când își bagă dracul coada…
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto ,,Autoportret Iosif Iser”: site-ul artindex.ro, la https://www.artindex.ro/2012/05/16/iser-iosif-2/.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)

Atracții turistice

Alarmare echipe Salvamont

0SALVAMONT

0725826668

Numar unic de urgență

112