Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului-Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), www.turism-bacau.ro.
Mențiune: Întrucât ultimele șase numere care închid sezonul din 1916 nu au prea multe noutăți, iar o parte dintre articole au mai fost publicate și în episoadele anterioare (veți vedea și din ce cauză), pentru a nu deveni repetitiv, le prezint rezumativ și pe ultimele două.
Cauza: Situația actuală a fost generată, foarte probabil, de faptul că, redactorul M. Miereanu se afla într-un permanent du-te vino între Slănic-Moldova și Iași, tot mai mult cu gândul la amenințările războiului, care se apropia tot mai mult de România, astfel că, la doar peste două luni avea să aibă loc prima ofensivă a Armatei Române în Campania anului 1916, din Primul Război Mondial.
Trebuie să fim realiști și să înțelegem că zvonurile cu privire la iminentul război, care s-au dovedit a fi adevărate, nu au mai oferit nimănui aceeași siguranță ca odinioară, același entuziasm debordant în a zice și a face. Locul lor a fost luat de îngrijorare și teamă, iar nori negri au început să apară la orizont…
De aici și preocuparea mai redusă și pe deplin întemeiată față de publicația slăniceană, care însă, își continuă apariția, din drag de Slănic și de cititorii săi…
,,Curierul Slănicului-Moldova”, Nr. 6, Anul XIII, Marți, 26 iulie 1916
Obsesia redactorului M. Miereanu față de o parte dintre românii care, din snobism, preferă să cheltuiască banii în stațiunile din străinătate, revine cu obstinație și în acest număr al ziarului, de la motivația de a vizita Slănicul, până la condamnarea unei astfel de atitudini și la convingerea că în urma marilor transformări care bat la ușă, situația se va remedia, iar tot mai mulți români vor lua cu asalt stațiunile din România (articolul ,,`Snobismul` național și Slănicul”). După o superbă descriere a naturii Slănicului, ,,marca Miereanu”, gen ,,Slănicul este una dintre marile și minunatele frumuseți, este maximum de artă și de dibăcie pe care natura le-a putut pune, în crearea pe pământ, a unui colț de farmec dumnezeiesc”, autorul se întreabă iarăși, ca și în alte dăți: ,,cât de neiertat este păcatul acelora, care neînțelegând, sau mai nimerit, nu vor să înțeleagă și să prețuiască acest dar extrem hărăzit de natura țării noastre, trec pe lângă Slănic, sfidându-i cu îngâmfare, măreția pitorescului și minunea apelor sale tămăduitoare, pentru a-și satisface acele ridicole exigențe ale snobismului nostru național, care nu permite unui român bun să-și cheltuiască miile de lei, decât în stațiuni balneare din… străinătate? Lucrul nu e tocmai de mirare, deoarece cam în toate manifestările vieții noastre publice și private, nu suntem nicicum mai plini de gratitudine și de respect pentru ceea ce avem vrednic de venerat și de prețuit”. Iar concluzia este una firească și dătătoare de speranță: ,,Suntem însă, în ajunul unor mari transformări sociale și avem tăria să nădăjduim că, din prefacerile adânci care se vor efectua, va ieși o îndreptare a sentimentului de amor propriu național și de pretinsă conștiință și completă, a darurilor frumoase și binefăcătoare cu care a împodobit natura, pământul acestei țări. Căci, va veni și vremea, când Slănicul-Moldova va deveni o adevărată Mecca a românilor de pretutindeni!” Frumoasă prezicere, care chiar dacă pare un pic extrapolată, s-a adeverit în timp!
În continuare, M. Miereanu ne încântă cu notele și impresiile sale despre Slănic, așa cum ni le înfățișează acesta în articolul ,,Priveliști din Slănic”, închinat de data aceasta arendașului și principalului administrator al stațiunii, Alexandru Iliescu-Olt: ,,Intrarea în Slănic e tot ceea ce închipuirea omenească poate concepe într-un vis înaripat, într-un vis colorat de fantezia cea mai fină, cea mai bogată și cea mai desfrânată (aici, cu sensul de neînfrânată, care nu cunoaște limite, restricții, lăsată liber n. a.); e suprema încununare a tot ceea ce natura, în misterioasa ei măreție, în strălucirea puterilor ei dumnezeiești, poate oferi omului atât de lacom de senzații noi, puternice și variate; e tot ceea ce imaginația tuturor poeților străluciți din lume ar fi putut crea, poate, într-un moment de inspirație fericită, supraomenească, divină… (…) Ajung cu trăsura la hotelul `Cerbu`. În vale, mi se înfățișează Slănicul, cu parcul său cu brazi, de-a dreptul încântător, cu boschetele lui romantice, cu aleile sale lucii și netede, cu straturile de flori ce par picături de pietre prețioase. E vremea dejunului. O muzică militară cântă-n parc, iar pe la restaurante cântă tarafuri de lăutari… Și, torentul acesta de armonie abundă, amestecul acesta de sunete vesele, triste, zburdalnice, înduioșătoare, valul acesta de muzică, pare glasul divin al Slănicului întreg, ce se înalță revărsându-se peste munți, dus în depărtări, ca un imn de slavă ce îi este închinat naturii eterne și atotputernice”.
Pe lângă seria articolelor republicate și prezentate în episoadele anterioare, precum ,,Soarta Slănicului”, ,,Eficacitatea apelor”, ,,Ion Creangă la Slănic”, Slănicul medical”, ziarul ne mai înștiințează, în articolul ,,Să ne cunoaștem țara!”, că a primit la redacție o publicație, în premieră: ,,Arhiva Dobrogei. Revista Societății pentru cercetarea și studierea Dobrogei”, care a văzut lumina tiparului în anul 1916 (Volumul I.), în anul 1919 (Volumul II cu nr. 1, nr. 2 și nr. 3 – 4) și în anul 1920 (Volumul III, nr. 1). Revista a fost coordonată de profesorul, arheologul și numismatul Constantin Moisil (1876 – 1958) – directorul Cabinetului Numismatic al Academiei, nepotul vicarului unit Grigore Moisil și tatăl renumitului matematician, Grigore C. Moisil, și de profesorul și cercetătorul Constantin Brătescu. „Arhiva Dobrogei” este o publicație care abordează subiecte de arheologie și numismatică, istorie și etnografie dobrogeană, prin care Constantin Moisil a vrut să facă mai bine cunoscute problemele cu care Dobrogea și dobrogenii se confruntau în acea vreme. Domnia-sa a fost părintele numismaticii românești, punând bazele primei școli din România, care studiază monedele. De asemenea, a mai fost și șeful Arhivelor Naționale: ,,Cunoașterea pământului românesc este pentru noi toți, o datorie, însă la care nu am privit cu destulă luare aminte. Într-adevăr, dintre toate popoarele culte, noi ne cunoaștem mai puțin pământul pe care îl locuim de veacuri și pe care l-am putut păstra cu atât de mari sacrificii. Studierea ținuturilor românești se impune cât mai neîntârziat și cel mai practic mijloc pentru aceasta este, după propunerea autorului seriei de studii – din care primul a apărut – înființarea de societăți regionale cu acest scop. Iată pentru, ce exemplul bun dat de către întemeietorii Cercului de studii dobrogene, a cărui primă operă este alcătuirea volumului pe care l-am citat, trebuie urmat în toate regiunile țării noaste, în care suntem în drept să așteptăm scrierile de monografii care să ducă la împlinirea, celei dintâi datorii față de țara noastră: cea de a o cunoaște”. (Sursa: Biblioteca Județeană ,,Ioan N. Roman” din Constanța, la https://bjconstanta.ro/revista-arhiva-dobrogei-recomandari-din-publicatiile-periodice/)
Un alt articol interesant, aș zice mai puțin obișnuit, dar care merită reprodus pe deplin, este preluat dintr-un alt ziar, cu titlu omonim, dar ,,de peste mări și țări”, intitulat ,,Curierul Statelor Unite”. Acesta publică articolul ,,Hotel pentru morți”, care este analizat de ziarul slănicean în articolul ,,Lucruri din toată lumea”, cu o desfășurare cu iz comic, în ciuda atmosferei macabre pe care o degajează conținutul său: ,,Iată ce citim în `Curierul Statelor Unite`: Consiliul de igienă al orașului New-York a fost sesizat de o cerere, care i-a fost adresată de o societate purtând numele de `New Mausoleum Company` și care propune să clădească în a 155-a stradă, în apropiere de `High Bridge` (cel mai vechi pod din oraș, deschis în 1848, ce leagă cartierele Bronx și Manhattan, n. a.), un mausoleu, care va putea conține 10, până la 12 mii de cadaver. Morții vor fi depuși în niște coșciuge de ciment închise ermetic, prin care vor trece, timp de mai multe luni, un current de aer uscat și pur, după care vor trece printr-un cuptor destinat să absoarbă cu desăvârșire taote gazelle. Când uscarea corpurilor va fi completă, sicriul de ciment va fi definitive pecetluit și așezat într-un compartiment închis cu două uși: una interioară, din sticlă, iar o alta, din bronz sau piatră sculptată, pe care rudele mortului vor putea inscripționa ce vor ei. Prin urmare, ne putem deja închipui, în perspectivă, un hotel monstru, în stilul celor care se construiesc zilnic în New-York. Înălțimea plafoanelor nu va fi de aceeași dimensiune, pentru că viitorii locatari vor trebui să stea aici veșnic în poziție culcată. În schimb, însă, se va înmulți numărul etajelor, în timp ce ascensoarele vor funcționa ca la celelalte hoteluri; sala mare de concert cu coloane de marmură va fi înlocuită cu un turn înalt și misterios, ca în cazul templelor, unde vor răsuna, în sunetele orgilor, cântările liturgice ale ceremoniilor funebre. Vasta hală, de o ornamentație severă, cu culori cernite și formând jurul hemiciclului (spațiu, încăpere în semicerc pentru festivități, pentru întruniri, conform Dex, n. a.), diferite magazine cu atribute mortuare, vor fi cu siguranță, una dintrec părțile curioase ale acestui nou palat al morților; clienții vor fi primiți aici, ca și pe la hoteluri, de portari, stand nepăsători în dosul gheretelor și comandând unei armate de servitor, aflată la ordinele lor. Mai mult, o sonerie va funcționa permanent, în cazul în care, vreunuia dintre locatari îi va veni cheful să se redeștepte, fiind îngropat poate prea devreme. Iar portarul, la apelul disperat al acestui client, sunând la rândul său, ar da, desigur, următorul ordin servitorului care va veni la chemare: `Ia vezi, ce-i cu sicriul nr. 40.604!” Tot americanii, ăi mai tari!”.
Ziarul ne mai informează în acest număr și despre vizita în stațiune a lui Vasile G. Morțun, ministru de Interne la acea dată (prezentat pe larg în episoadele anterioare), care s-a întâlnit cu Alexandru Iliescu-Olt, cu epitropii C. Climescu, prof. dr. Mihai Manicatide, C. Crupenschi, ca și cu dr. C. Pastia, medicul-șef al stațiunii.
,,Curierul Slănicului-Moldova”, Nr. 7, Anul XIII, Joi, 4 august 1916
Iată, ajungem și la ultimul număr al ziarului din sezonul 1916, care încheie o superbă perioadă din viața Slănicului de Moldova, cea numită și ,,La Belle Époque”.
La rându-mi, închei această incursiune în acel frumos și strălucitor trecut, pe care l-am trăit cu toată ființa, de parcă aș fi fost acolo, într-o transcendere a timpului și a istoriei. Am petrecut clipe deosebite reînviind poveștile de-atunci și mărturisesc, fără a exagera, că după fiecare episod pe care l-am scris, greu am putut ieși din acea stare și să mă întorc la realitatea de zi cu zi. Probabil că a fost o călătorie într-o realitate alternativă, care mă țintuia acolo, nu aici… Iar asta îmi aduce aminte de marea dilemă care ne bântuie: există realități alternative, universuri paralele, lumea în care trăim este reală, sau totul este un vis? Și asta mă trimite la paradoxul marelui maestru taoist, Zhuang Zhou, care odată a visat că era un fluture ce zbura ici şi colo. În vis nu era conștient de individualitatea sa ca om. Era doar un fluture. Deodată, se trezi, văzându-se întins, din nou, ca om, iar apoi se gândi: ,,- Înainte am fost un om care visa că e fluture, sau acum sunt un fluture care visează că este om?”
Dar, e cazul să revin din reverie și să închei prezentarea acestui ultim număr al Curierului de dinainte de ,,Marele Război”, urmând să ne mai reîntâlnim cu acest ziar în 1932, pentru ultima oară…
Așadar, nu o să mai evidențiez articolele republicate, ci doar pe cele mai noi. Trecând prin ,,Slănicul și gloria trecutului său” și ,,Datoria moldovenilor” (cea de a prefera Slănicul înaintea oricărei alte stațiuni balneoclimatice, demonstrând astfel că ,,moldovenismul” este o atitudine ,,inofensivă și binevenită, care va fi aprobată de întreaga lume românească”), ajungem la rubrica atât de frumos intitulată, ,,Din fuga condeiului”. Aici, M. Miereanu publică articolul ,,Iscăliturile și Slănicul”, pornind de la un articol mai vechi apărut în ziar și scris de unul dintre colaboratorii săi, care dezaproba (ca și mulți alți scriitori), obiceiul multora din vizitatorii stațiunilor, acela de a-și inscripționa numele sau un scurt gând, pe arbori, poduri, bănci, dar în special pe stânci, așa cum se văd și astăzi, la Slănic-Moldova. Într-un episod anterior, în care am prezentat acel articol critic vis-a-vis de acest obicei, am adăugat și un articol de-al meu pe această temă, intitulat ,,Mărturii ale timpului: Stâncile inscripționate de la Slănic-Moldova”. Dar, iată cum M. Miereanu îndulcește și justifică obiceiul unora dintre vizitatorii săi, de a-și lăsa simțită prezența în stațiune, prin acele inscripții: ,,O notă caracteristică a stațiunilor noastre balneare și climaterice, o reprezintă, desigur, obiceiul iscăliturilor, scrijeliturilor și inscripțiilor pe arbori, poduri, stânci. Deși acest obicei găsește dezaprobarea multora și în special a scriitorilor, care întâlnesc un fericit prilej să arunce tirade fulgerătoare asupra vanității și `prostiei` omenești și să creeze momente psihologice, tot atât de pretențioase și de înalte, ca și viziunile lor. Totuși, în acord cu cea mai mare parte dintre cititori, vroim să vedem numai latura poetică ce caracterizează această înclinație spontană a omului. Adeseori, după ani îndelungați, te reîntorci în locurile pe care le-ai vizitat în tinerețe. Cine ar putea tăgădui duioșia pe care o simți când întâlnești numele unui prieten la care poate nu te mai gândeai și care poate a părăsit lumea aceasta, uitat demult? Câte amintiri nu-ți evocă acest mic semn ce a alcătuit o clipă din viața aceasta etern curgătoare? Poate întâlnești și numele tău printre alții. Și atunci îți revine în minte vremea aceea, cu toate iluziile și decepțiile ei, cu toate speranțele ei, poate îndeplinite acum, cu idealurile ei… Te revezi o clipă așa cum erai atunci și astfel ai învins legea asta fatală a clipelor care nu se mai întorc, a clipelor care îți rod inima și sufletul cu o nepăsare crudă. Simți plăcerea senină și înălțătoare a omului ce a întrezărit măreția sublimă a nemuririi, cugeți, devii parcă mai bun și mai îngăduitor față de meschinăriile vieții, mai generos, fiindcă te regenerezi, într-adevăr… De aceea, găsim că tiradele mândre ale scriitorilor împotriva acestor simboluri inocente, împotriva acestor cristalizări de clipe din viață, nu numai că sunt nedrepte, dar mărturisesc și o lipsă completă de simț și pătrundere sufletească!”.
Subscriu în totalitate! Mai ales că, inscripțiile care au mai rămas sunt cele de pe stânci, iar ele pot alcătui un muzeu în aer liber, așa cum am scris în articolul , meu mai sus menționat, pentru că fiecare nume, sau însemn inscripționat acolo, spune o poveste de viață…
Iar noi, încheiem cel mai important ciclu din viața acestui ziar, din care vor mai rămâne câteva frânturi, pentru ultimele sale numere, din anul 1932…
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și ziarului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj
Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.
Foto 1: Revista ,,Arhiva Dobrogei”, site-ul Bibliotecii Județene ,,Ioan N. Roman” din Constanța, la https://bjconstanta.ro/revista-arhiva-dobrogei-recomandari-din-publicatiile-periodice/.
Foto 2, 3 și 4: Podul ,,High Bridge” din New-York, site-ul ,,tripadvisor.com”, la https://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g60763-d8377627-Reviews-The_High_Bridge-New_York_City_New_York.html.
Foto 5: Slănic-Moldova, imagini vechi, din colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
Din păcate, începând cu acest episod, ziarul ,,Deșteptarea” nu mai difuzează serialul dedicat ,,Curierului Slănicului-Moldova”, din motive greu de înțeles, dacă ținem cont de însemnătatea promovării stațiunii Slănic-Moldova, făcută, oricum, gratuit…
(Va urma)